Doina Cornea – Câteva pagini de jurnal
Cluj, la 5 ianuarie 1989
A fi intelectual nu înseamnă doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. Desigur, aceasta este, şi ea, o componentă a calităţii de intelectual. Dar nu ajunge doar atât. Când mă gândesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat că ei aveau ceva în plus; iar acest „ceva‟ era esenţial, pentru că îi propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferenţial consta, mai ales, într-o mărturisire consecventă a adevărului, vreau să spun, a gândului lor adevărat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor şi se simţeau moralmente obligaţi să le descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor morale, contribuind totodată la limpezirea conştiinţei semenilor lor. Inteligenţa, erudiţia, chiar actele acelor intelectuali, erau constant luminate de fiinţa lor spirituală care dădea unitate, avânt, forţă întregii lor activităţi. Înţeleg prin fiinţă spirituală acele exigenţe interioare, valorice, constante, prin care omul răspunde provocărilor realităţii. Doar atunci când întreaga activitate a cărturarului se organizează în funcţie de aceste exigenţe de adevăr, de dreaptă judecată, de bine şi de frumos, putem vorbi de un adevărat intelectual, doar atunci se prezintă în faţa noastră o conştiinţă, un destin, un om. Acestei familii spirituale i-au aparţinut Gheorghe Brătianu, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dimitrie Gusti, Anton Dumitriu, îi aparţine Mihai Şora, i-au aparţinut episcopii greco-catolici, morţi prin închisorile comuniste pentru crezul lor;
[Notă, 2007
La fel şi Monseniorul Vladimir Ghika, despre care am luat cunoştinţă abia după 1990,]
pentru a nu-i aminti decât pe cei mai ilustrativi din punctul meu de vedere. Celor care au urmat, începând cu anii 1950, chiar şi atunci când s-au ridicat deasupra mediocrităţii intelectuale, le lipseşte această dimensiune spirituală coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersurilor în viaţa socială. Ei nu sunt decât tehnicieni ai inteligenţei. Ar putea deveni adevăraţi intelectuali, în funcţie de deschiderea lor reală faţă de valorile esenţiale şi de mărturisirea acestora de către ei.
*
Cluj, la 2 februarie 1989
Participarea la neadevăr este singura legătură între membrii societăţii noastre actuale. Ea duce la forme de necinste colectivă şi la anularea demnităţii noastre ca neam.
*
Cluj, la 3 februarie 1989
Mă inspiră metaforic capitolul intitulat de Nicolae Steihardt „Lumină din Lumină‟. După cum nu poţi aprinde o lumânare de la o lumânare stinsă, tot astfel, dar inversând metafora, un suflet închis ar putea relua legătura cu Lumina printr-o simplă deschidere, disponibilitate, uitare de sine în faţa lui Dumnezeu. Pierdem Lumina atunci când toate aceste disponibilităţi sunt blocate de opace reziduuri – laşităţi, spaime politice, orgolii, sete de parvenire, neadevăr, lipsă de iubire şi de solidaritate. Pierderea Luminii înseamnă totodată pierderea căii de urmat. Intelectualii români n-au fost solidari cu muncitorii din Braşov; orbiţi de interese sau de spaime, ei nu s-au prea împotrivit politicilor aberante ale regimului comunist; nu s-au alăturat apelurilor de solidaritate şi protestelor lansate de mine ori de alţii. Excepţie au făcut, în cazul meu, Nicolae Steinhardt, Dan Deşliu, Dan Petrescu, grupul de tineri (foşti studenţi) din jurul meu, grupul sindical de la Zărneşti, cel minuscul de la Cluj, câţiva profesori maghiari dornici să părăsească România sperând într-o expulzare…
