Buletin informativ 2

Ideea înfiinţării unei fundaţii care să poarte numele Doinei Cornea mi-a venit destul de curând după plecarea mamei mele.

Mă izolasem acasă la ea, printre lucrurile ei, printre hârtii, ciorne, cărţi, picturi şi desene, scrisori, documente, fotografii, casete video, casete audio, decoraţii…  Eram puţin supărat pe Ada, sora mea, care plecase cu doi ani înaintea mamei noastre şi mă lăsase pe mine să mă ocup de toate acestea. Deşi Ada, prin natura ei, prin spiritul ei, prin formaţia ei, prin rigurozitatea ei era cea mai potrivită să pună ordine şi să valorifice, să facă cunoscută publicului, prin aceste documente, pe Doina Cornea. Pe Doina Cornea – omul, nu doar Doina Cornea – „dizidentul‟, aşa cum e percepută de marea majoritate.

Mi-am dat repede seama că, pentru tot ceea ce intenţionam să fac, forţele mele doar, erau insuficiente. Şi, în afară de forţe, proiectele mele necesitau şi o susţinere financiară pe care doar o organizaţie putea să o atragă.

În consecinţă, cu mult entuziasm, am creionat statutul viitoarei fundaţii şi am încercat să adun în jurul meu şi al ideilor mele – în spiritul Doinei Cornea – oameni şi instituţii. Am trimis zeci de invitaţii, însoţite de propunerea mea de statut cu obiectivele pe care intenţionam să le realizăm împreună în cadrul fundaţiei, majorităţii instituţiilor fundamentale ale statului român şi unor personalităţi ale socetăţii civile. Doream ca organizaţia pe care o gândisem să nu fie o entitate politică dar să fie o oglindă a societăţii româneşti. Din acest motiv mi se părea firesc să facă parte din ea principalele instituţii ale statului.

Din păcate instituţiile fundamentale (cu excepţia Consiliului Judeţean Cluj şi a Primăriei Cluj) fie mi-au trimis un răspuns negativ fie, în marea lor majoritate au ignorat solicitarea mea. Această ignorare a fost, poate, singurul consens al puterii şi opoziţiei în cei peste doi ani de când am început demersurile – putere şi opoziţie ce, în această perioadă, şi-au schimbat rolurile, guvernând şi unii şi alţii…

Mi-au răspuns pozitiv câteva organizaţii de care mama fusese legată afectiv: Asociaţia 15 Noiembrie Braşov, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Academia Civică.

Şi, spre cinstea lor, mi-au mai răspuns pozitiv aproape toate personalităţile societăţii civile pe care le-am invitat.

Dar, repede mi-am dat seama că, instituţiile ne-participând la construcţia mea, va fi extrem de greu ca din aportul membrilor să pot aduna suma minimă necesară constituirii fundaţiei. În consecinţă am încercat toate soluţiile alternative pe care mi le-am imaginat şi care îmi erau la îndemână.

Ţinând cont de importanţa demersului meu, am făcut mai multe apeluri publice pentru obţinerea de fonduri – publicate atât în presă cât şi pe Facebook. Cu unele excepţii ale unor persoane generoase cărora le rămân recunoscător, apelurile mele au generat mult mai multe „like‟-uri decât susţinere financiară.

Am organizat un spectacol caritabil „Doina Cornea – Lumina din întuneric‟ sperând că voi putea întregi suma necesară. Din păcate nu s-a întâmplat aşa dar, cel puţin, am avut bucuria să pot oferi clujenilor o seară de muzică, avându-i printre invitaţi pe Alexandru Tomescu şi ansamblul de muzică renascentistă „Flauto Dolce‟. Realizarea acestui spectacol a fost posibilă datorită unor sponsori dintre care cel mai important a fost Banca Transilvania.

Am demarat organizarea unei licitaţii caritabile de către Artmark dar, din nefericire, a trebuit să o amânam datorită pandemiei.

Cu toate că nu am reuşit încă să legalizăm fundaţia aceasta există prin activităţile pe care le-a demarat şi le realizează – atât cât poate să o facă fără a încălca vreo lege.

Am reuşit să publicăm sau să ajutăm la publicarea unor cărţi cum ar fi volumul de poezii „În căutarea Îngerilor pierduţi‟ (Editura Şcoala Ardeleană, 2019) sau Puterea Fragilităţii (Editura Humanitas, 2019). În acest an, în colaborare cu Fundaţia Doina Cornea, Editura Şcoala Ardeleană va republica volumul lui Cornel Jurju, Doina Cornea – Dincolo de zid.

Lucrez la redactarea jurnalului mamei ce va fi publicat probabil în cursul anului 2021. De asemenea, împreună cu Julie Combes, pregătim pentru publicare corespondenţa Doinei Cornea.

Am sprijinit prin asigurarea accesului la documente şi în locuinţa mamei realizarea de către doamna Liana Goţa a unui documentar artistic despre Doina Cornea.

Am pregătit expoziţia itinerantă cu picturile şi desenele Doinei Cornea a cărei primă etapă va fi la Cluj, la Muzeul de Artă în luna mai 2021.

Am lansat publicaţia online a Fundaţiei Doina Cornea „De la opoziţie spre libertate‟.

Am ajutat, prin obţinerea finanţării necesare atât de la donatori privaţi cât şi de la Asociaţia AD CARITATIS din Bistriţa, ca Marius Oprea, Gheorghe Petrov împreună cu echipa lor de arheologi să-şi poată continua campania de săpături pentru descoperirea, dezgroparea, identificarea şi reîngroparea creştinească a victimelor comunismului din lagărul de muncă forţată Periprava.

Am demarat negocierile cu Primăria Cluj în vederea transformării locuinţei Doinei Cornea în casă memorială.

Mult mai multe proiecte vor fi posibile atunci când vom reuşi să completăm suma necesară pentru a putea înregistra în mod oficial Fundaţia Doina Cornea.

Într-o vreme în care s-au născut şi dezvoltat monştri precum Lenin, Hitler, Stalin, Mao sau Pol Pot s-au aflat şi opusul total al lor.

La noi, dar şi prin alte părţi, s-au dezvoltat şi conştiinţe umane purtătoare ale unei dreptăţi care se opuneau antiumanului propovăduit de primii.

Printre acestea ultime, la noi în ţară, o considerăm în primul rând pe Doina Cornea.

În singurătatea lor, aceste ultime personalităţi nu au fost cu totul singure. În ceea ce o priveşte pe Doina Cornea ea a fost susţinută în primul rând de cei doi copii ai săi: Ariadna şi Leontin.

Doina Cornea şi Ariadna ne-au părăsit prematur amândouă.

Le-am cunoscut şi de aceea nu îmi este deloc uşor să le dedic aceste rânduri.

Pe Doina am cunoscut-o, dacă se poate spune aşa, înainte de-a o cunoaşte, adică prin manifestările ei. Mă găseam în exil, în Franţa. Textele trimise de Doina în străinătate le cunoşteam aproape pe dinafară. Prin tot felul de reţele, Doina reuşea să le expedieze din ţară, pe diverse căi, şi ajungeau la Ariadna, stabilită în Franţa. Aceasta, la rândul ei, le transmitea fie posturilor de radio „Europa Liberă” sau „BBC”, care le transmiteau la rândul lor pe unde, în ţară. Totodată aceste texte erau trimise şi la „Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România”, cu sediul la Paris, ligă din care făceam parte. După câtva timp şi Ariadna a fost aleasă ca vice-preşedinte al Ligii. Eram atunci şi corespondent al BBC, Secţia română, şi transmiteam ştiri despre Doina sau texte ale acesteia.

Pe Doina am cunoscut-o personal abia în 1990, după Revoluţie, la Bucureşti. Era atunci membră a forului creat după decembrie 1989. Mă aşteptam să văd o femeie aprigă şi cu o statură impozantă, dar am cunoscut o persoană caldă şi cum se spune „o mână de femeie”. Totuşi, dintr-o primă discuţie, i-am constatat dârzenia, moralitatea profundă, principialitatea de la care nu abdica. M-am speriat puţin, însă, nu ştiu cum s-a făcut, ne-am înţeles de la bun început, poate mai mult decât o făcusem până a fi faţă în faţă. Iată, mi-am zis atunci, de astfel de oameni are nevoie România şi de care nu prea avusese parte.

Acest prim contact a confirmat ceea ce descoperisem în textele care ne parveneau în exil. De altfel texte pe care începusem să le discutăm, în Franţa, în cadrul „Clubului de gândire şi acţiune liberală” pe care îl înfiinţasem, la Paris, împreună cu Radu Câmpeanu şi unde analizam cam tot ce ne parvenea din ţară atât înainte, cât şi după revoluţie.

Pe Ariadna, fiica ei, am cunoscut-o la Paris, cu ocazia unei manifestaţii organizate de „Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România”, în faţa Ambasadei România la Paris, manifestaţie organizată de Ligă în favoarea Doinei Cornea şi a fiului său care fuseseră arestaţi la Cluj. I-am luat un interviu pe care apoi l-am difuzat pe unde, în România.

Mai târziu, Ariadna, căsătorită cu un profesor francez, a înfiinţat o asociaţie numită „Prietenii Doinei Cornea”, unde am devenit membru împreună şi cu alţi exilaţi români, dar şi cu francezi, oameni din presa centrală pariziană.

Am devenit, mai târziu, buni prieteni care activam în cadrul „Ligii” dar şi în general împotriva regimului ceauşist din România.

Ariadna era, mi-am dat seama de aceasta mai târziu, o altă Doina Cornea pe plaiuri franceze şi bineînţeles cu modulaţiile însuşite în Franţa, unde era profesoară.

Ariadna era neobosită şi demnă de admiraţie, aşa cum am spus profesoară, mamă a trei copii şi neabătută de la preocupările şi simţămintele mamei sale, care de fapt erau şi ale ei.

Am colaborat împreună cu toată fiinţa noastră la ceea ce s-a denumit „Operation Villages Roumain”. Era o acţiune îndreptată împotriva distrugerii a câteva mii de sate româneşti, acţiune ordonată de Ceauşescu. Am fost fiecare dintre noi, de multe ori împreună, prin întreaga Franţă, în Belgia, Marea Britanie, Italia, să animăm această mişcare de oprire a planurilor demenţiale ale cuplului Ceauşescu. Vorbeam împreună sau fiecare în parte în tot soiul de comune şi oraşe franceze, belgiene, elveţiene, ca şi la Londra sau Roma. Totodată ne ghidam şi după preceptele Doinei Cornea, pe care ea le adresa dictatorului român. 

În cadrul acestor acţiuni româneşti am fost deseori în prezenţa Regelui Mihai care se arăta interesat de toată această activitate dar şi de existenţa Doinei Cornea despre care auzise.

A fost o perioadă care a durat câţiva ani.

După Revoluţia din România desigur că lucrurile s-au mai schimbat. Ariadna a rămas în Franţa, deşi venea deseori să-şi vadă părinţii la Cluj.

Eu am revenit în ţară unde am continuat să păstrez un contact cu Doina Cornea, fiind de cele mai multe ori pe aceeaşi „lungime de undă”.

Ariadna mai venea prin ţară, ne vedeam şi mai puneam „ţara la cale”.

Cu Doina mai vorbeam la telefon, mai mergeam pe la Cluj, apoi am început şi eu să mă deplasez mai greu.

Prima a plecat dintre noi Ariadna, apoi nu mult după aceea a plecat şi Doina.

Aceste puţine rânduri despre Doina şi Ariadna mi-au readus în minte o perioadă de viaţă trăită cu toată intensitatea.

***

Pentru cei care doresc să aibă o idee mai directă despre Doina Cornea, le recomand următoarele volume apărute în ţară şi unul în Franţa.

Liberté  – Doina Cornea, Editura Criterion, 1990, Paris

Faţa nevăzută a lucrurilor – dialoguri cu Rodica Palade – Editura Dacia, 1999, Cluj

Puterea fragilităţii – Editura Humanitas, 2006, 2019 Bucureşti

Jurnal – ultimele caiete – Editura Fundaţiei Academia Civică, 2009, Bucureşti

Doina Cornea dincolo de zid – Cornel Jurju, editura Argonaut, 2017, Cluj

În căutarea îngerilor pierduţi – Doina Cornea, Editura Şcoala Ardeleană, 2019, Cluj

Doina Cornea nu a fost doar o opozantă la regimul comunist. Lupta ei era holistică. Nu o putem înţelege decât integrată într-o filozofie de viaţă. Fără aceasta e dificil de justificat un asemenea curaj, o asemenea vocaţie a sacrificiului, un asemenea devotament. Această luptă nu era doar îndreptată împotriva unei forţe exterioare; introspecţia a fost o constantă în disciplina ei de viaţă. Atunci când avea toate motivele obiective să-şi compătimească soarta, ea a avut înţelepciunea şi luciditatea de-a nu uita că duşmanul ei cel mai de temut era chiar în ea însăşi.

Doina purta în realitate o dublă luptă, o exigenţă intransigentă îndreptată asupra ei însăşi în acelaşi timp cu refuzul de a se supune ideilor şi valorilor care nu-i aparţineau. Ea stabilise o asemenea coerenţă între evenimentele exterioare şi propria sa interioritate, încât se stabilise o rezonanţă între cele două dimensiuni, un ecou care estompa încetul cu încetul dogmatismul dualist care alimentează iluzia egoului. Puterea luptei ei consta tocmai în faptul că ea nu pornea de la principiul că răul nu era decât în exterior, în afara noastră. Dimpotrivă, pe măsură ce obţinea mici victorii asupra defectelor ei – orgoliu, gelozie, egoism, frică, etc. – ea constata că lupta ei împotriva regimului comunist căpăta o şi mai mare amploare. Din acest du-te – vino îşi alimenta ea forţa. Să schimbi lucrurile porneşte, de fapt, prin a te schimba pe tine însăţi.

Doina înţelegând de asemenea că originea răului se găseşte în ignoranţă, se străduia să nu judece individul ci să-i formeze conştiinţa, oricare ar fi fost nivelul lui, punctul lui de plecare. Pentru aceasta nu era suficient să-i rafinezi intelectul ci trebuia, de asemenea, să combaţi ura care se instala inevitabil. Ignoranţa e perfidă, ea se instalează acolo unde te aştepţi mai puţin. Crezând că ai anihilat-o, ea se prezintă sub o altă formă, cu o altă faţă. Doina ştia: trebuia, de asemenea, să gândeşti cu inima. Prima carte pe care mi-a oferit-o Doina a fost Bushido. Prin această lectură am putut să descopăr codul Samurailor, care se inspiră din cele şapte virtuţi asociate Bushido-ului: Dreptate, tradusă câteodată şi «corectitudine» sau «rigoare»; Curaj; Bunăvoinţă sau «măreţia sufletului», «compasiune» sau «generozitate»; Politeţe sau «respect»; Sinceritate sau «cinste»; Onoare; Loialitate. Analizarea fără întrerupere a propriilor acţiuni pentru a vedea până în ce punct aceste virtuţi au fost respectate, făcea parte din felul de a fi al Doinei. E aici, fără nicio îndoială, moştenirea pe care ne-a lăsat-o, nouă, celor care putem continua să combatem ignoranţa.

Doina mi-a fost una dintre cele mai importante interlocutoare, mulţumită căreia am putut persevera în studiile mele de filozofie, fără să cad într-o simplă producţie academică. Adesea mă gândesc că Doina a fost primul meu maestru…

Prin intermediul Fundaţiei Doina Cornea, avem acum oportunitatea să cultivăm aceste valori şi astfel doresc eu să aduc un omagiu bunicii mele. Formată în Franţa, de filozoful Frédéric Lenoir, ca animatoare a atelierelor de filozofie pentru copii, doresc să dezvolt această practică şi în România. Astăzi sunt formate cam 3500 de persoane în lume şi din ce în ce mai multe instituţii se deschid spre această practică în interesul copiilor. Filozofia pentru copii este un factor cheie în dezvoltarea unei gândiri critice, în accederea la competenţe democratice, în empatia şi deschiderea spre celălalt şi în dialogul intercultural. Iată, în câteva cuvinte, obiectivele urmărite: prepararea copiilor să fie mai conştienţi, mai activi, mai respectuoşi faţă de orice fiinţă vie; ajutarea copiilor să aibă un cap bine făcut mai degrabă decât un cap bine umplut – cum zicea Montaigne; Invăţarea copiilor să gândească împreună, să practice gândirea colectivă; învăţarea copiilor să facă legătura între spirit, corp şi inimă. În felul acesta copilul învaţă să aibă încredere în sine şi în ceilalţi, pentru a construi împreună şi pentru a ieşi din raporturile de competiţie şi de dominaţie care, din nefericire, este modelul vehiculat astăzi în societate. Împreună cu catedra Unesco, unica din lume care se dedică atelierelor de filozofie pentru copii, ne dorim să dezvoltăm această practică prin cercetare, formare şi răspândirea de unelte educative în şcoli şi societate.

Pe de altă parte, Doina Cornea poate reprezenta azi un adevărat model într-o lume care are nevoie de repere pentru a depăşi dificultăţile şi suferinţele cauzate de un materialism în expansiune. Din acest motiv spaţiul de acţiune al Fundaţiei Doina Cornea poate depăşi frontierele. Este important să facem cunoscute învăţăturile Doinei Cornea dincolo de teritoriul român. Deja s-a întreprins o serie de activităţi, chiar înaintea înfiinţării fundaţiei şi a filialei acesteia: traducerea ultimelor sale opere şi pregătirea unei expoziţii internationale cu opera ei artistică (desene şi picturi).

Învăţăturile Doinei Cornea pot trezi conştiinţe.

Am fost mereu un om optimist. Am crezut și cred că fiecare viață de om are sensul său, că fiecare om are un loc bine definit în arhitectura universala a umanității. Îmi iubesc țara și oamenii din țara mea, îi iubesc pe români. Cu cele bune și mai puțin bune.

Am crezut și cred că fiecare dintre noi, în felul său și după puterile sale, este în măsură să facă ceva bun pentru țara sa.

Cred, în același timp, că putem construi ceva mai bun pentru noi toți numai și numai dacă ne vom întemeia viața pe adevăr. Un adevăr asumat în integralitate. Cu bunele și relele sale. Nu putem să ne creștem copiii în minciună.

Pe scurt, acestea sunt motivele care m-au determinat să mă alătur formidabilei echipe, care împreună cu prietenul meu Leontin Iuhas, încearcă, după puterile pe care le avem, să scoatem adevărul la lumină. În toată această ecuație morală un loc central îl ocupă istoricul Marius Oprea. Eforturile conjugate ale echipei de cercetători, arheologi, istorici etc. de a scoate adevărul istoric la lumina sunt remarcabile. Nu poți construi nimic pe minciună. De aceea cunoașterea adevărului privind perioada “epocii comuniste din România” reprezintă un demers necesar.

Putem privi adevărul ca și fundament al istoriei dar și ca fundament al actului de justiție.

Cu atât mai mult eforturile făcute de Marius Oprea și colaboratorii săi trebuie susținute și relevate. Trebuie să mărturisesc că demersul acestei echipe este unul necesar și pentru relevarea crimelor imprescriptibile care pot sa aibă semnificații importante și pentru sistemul judiciar, atâta vreme cât torționarii mai există printre noi. Paradoxul curgerii timpului este scos la lumina de adevăr. Adevărul istoric este relevat mai ușor și complet numai după ce timpul a trecut, în mod substanțial, de la momentul producerii evenimentelor cercetate de istorici. Adevărul juridic este dificil de relevat dacă timpul se îndepărtează de momentul săvârșirii faptelor cercetate. Acesta este și motivul pentru care organele judiciare se află în situații mai mult decât dificile în cercetarea faptelor imprescriptibile. Tocmai aici intervine rolul esențial al istoricului Marius Oprea. Acesta prin cercetările pe care le face poate sa ofere probe de netăgăduit cu privire la ororile comunismului și la responsabilitățile torționarilor încă în viață.

Sper ca rezultatele muncii echipei conduse de istoricul Marius Oprea să contribuie la construirea unei Românii mai puternice, mai bune și drepte.

Că ne place sau nu ne place, că ne e ruşine de ele sau nu, că le regretăm sau nu, crimele produse de regimul comunist din România fac parte din istoria poporului nostru. Atâta timp cât nu le recunoaştem şi nu ne cerem iertare public pentru ele (prin cei care ne reprezintă – conducătorii statului român) nu vom putea merge, drepţi şi demni, înainte.

Pentru a ne putea cere iertare trebuie să le cunoaştem. Pentru a le cunoaşte trebuie să le cercetăm şi decoperim. Pentru a le descoperi trebuie ca acei specialişti care pot să o facă să fie sprijiniţi.

În mod firesc ar fi fost ca Statul Român, prin instituţiile sale să dea acest sprijin colectivului de istorici şi arheologi care, timp de douăzeci de ani, şi-au sacrificat vieţile personale, relaţiile cu familiile şi prietenii colindând ţara pentru a asculta mii de mărturii sau pentru a dezgropa victime. A şi făcut-o o vreme prin institutul creat de Marius Oprea. Din păcate acest institut, pentru a doua oară în decursul existenţei sale s-a îndepărtat de obiectivul său principal. Acela de a căuta şi descoperi victime ale regimului comunist.

Fundaţia Doina Cornea, văzând toate acestea şi intuind ce ar fi făcut Doina Cornea în această situaţie a luat decizia ca, în acest moment, să-i devină prioritatea numărul unu activitatea de descoperire a victimelor comunismului făcută de Marius Oprea, Gheorghe Petrov şi colectivul de arheologi şi istorici pe care aceştia îl coordonează. În consecinţă, cu ajutorul prietenului nostru, membru în Consiliul de Onoare al fundaţiei, Eugen Iordăchescu am colectat fondurile necesare campaniei de săpături de la Periprava care astfel a fost posibilă şi s-a desfăşurat în perioada 31-august – 6 septembrie. Aceste fonduri au provenit prin donaţii făcute de oameni inimoşi dar în special Asociaţia Ad Caritatis din Bistriţa. Deoarece Fundaţia Doina Cornea nu există încă în mod oficial (nereuşind încă să strângă suma necesară înregistrării ei) săpăturile de la Periprava au fost făcute sub egida AFPDR. Foştii deţinuţi politici, mulţi dintre ei suferind şi ei laolaltă cu victimele în lagărul de exterminare de la Periprava, sunt cei mai îndreptăţiţi să colaboreze cu grupul de cercetători, alături de procurorii militari şi medicii legişti angrenaţi, pentru descoperirea victimelor.

Pentru a uşura munca de cercetare a colectivului lui Marius Oprea şi Gheorghe Petrov am modificat statutul fundaţiei incluzând Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România ca parte componentă a acesteia. CICCR va funcţiona în cadrul fundţiei sub coordonarea unuia dintre cei doi vicepreşedinţi, Marius Oprea. Bugetul CICCR va fi inclus în bugetul fundaţiei, ca un capitol separat, şi va asigura finanţarea campaniilor de cercetări viitoare. Suntem siguri că vom putea acoperi acest buget prin donaţiile primite atât de la persoane fizice cât şi de la sponsori instituţionali sau societăţi comerciale. Credem că mai există oameni generoşi în România care să dorească aflarea adevărului! Şi le suntem recunoscători în avans!

CICCR va încheia parteneriate cu toate organizaţiile care doresc să sprijine activităţile acestuia sau au obiective asemănătoare, indiferent dacă sunt private sau instituţii ale statului. Cu siguranţă principalul nostru partener va fi AFDPR, cel care de fapt cumulează suma suferinţelor poporului român în timpul regimului comunist.

Cînd în ianuarie anul acesta a trebuit să părăsesc Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, îmi făceam griji nu atît pentru viitorul meu, pentru că nu m-am simțit, slavă Domnului, niciodată neajutorat din acest punct de vedere, cît mai ales în legătură cu datoria pe care o aveam față de morții nedezgropați ai comunismului. La revenirea mea în 2012 la IICCMER, după ce în 2010 nu numai că am fost înlăturat din conducerea Institutului la comanda lui Traian Băsescu, pentru a-i face loc protejatului său Vladimir Tismăneanu, dar noua direcție sistase aceste investigații, conduceam ”Asociația pentru Memoria Victimelor Comunismului”, în cadrul căreia reorganizasem și continuasem cercetările arheologice, continuînd alături de prietenii mei vechi Gheorghe Petrov, Gabriel Rustoiu, Horațiu Groza și Paul Scrobotă căutarea ”poporului pierdut”, cum numesc eu acea parte a românilor care-și dorm somnul de veci în morminte fără cruce, căzuți victimă regimului comunist. Dar, cum e de înțeles, am suspendat activitatea Asociației atunci. O ”repornire” a ei era dificilă: cele trei persoane, dragi mie, care-mi susținuseră această activitate și figurau în Direcția acestui ONG, plecaseră între timp la Dumnezeu – i-am numit pe Zoe Petre, Alexandru Barnea și Alexandru Suceveanu. Dar frămîntările mele au luat sfîrșit mai repede decît credeam – un telefon de la bunul meu prieten Leontin Iuhas m-a scos din ele: el îmi propunea să reiau săpăturile arheologice în cadrul Fundației ”Doina Cornea” care, deși nu deținea încă sentința de înființare ori fonduri, mă putea ajuta, m-a asigurat el, după ce s-a consultat cu Eugen Iordăchescu, avocatul sufletist de la ”IORDĂCHESCU ȘI ASOCIAȚII”, care sprijină de la bun început demersurile de creare a Fundației ”Doina Cornea”. ”Asta ar fi fost dorința mamei”, m-a asigurat Leontin. ”Trebuie ca voi să continuați!”, a întărit el.   

Deci, cu toate greutățile și piedicile puse de Alexandra Toader, pentru a sista investigațiile în vederea descoperirii osemintelor victimelor regimului comunist, activitate definitorie cîndva a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care acum fosta consileră de la Cotroceni îl conduce, am reușit cu sprijinul Fundației ”Doina Cornea”, căreia i s-a adăugat imediat Asociația Foștilor Deținuți Politici din Romînia, prin președintele său Octav Bjoza (un sprijin pe care l-am avut dintodeauna din partea foștilor deținuți politici și al celor care-i respectă), să reluăm căutarea camarazilor lor uciși în temnițe.     

N-am fi reușit, firește, să ne întoarcem la morții care ne așteptau la Periprava, fără bani. Nu sînt, nici eu și niciunul dintre colegii mei arheologi oameni bogați, aș spune că pe scara socială ne situăm la nivelul bugetarului sub-mediu. Totuși, grație entuziasmului și dăruirii prietenului meu Leontin Iuhas și prin intermediul aceluiași Eugen Iordăchescu am reuşit să găsim banii necesari (24.000 de lei) pentru deplasarea și săpăturile de la Periprava. Majoritatea banilor (20.000 de lei) fost donați printr-un contract de mecenat de către Asociația AD CARITATIS din Bistrița, prin președintele ei, Vasile Moldovan, către care se îndreaptă toată recunoștința noastră. Și a celor patru deținuți morți, descoperiți în această vară la Periprava, care s-au adăugat celor 50 găsiți pînă acum acolo (din 124, cîți sînt înregistrați că au murit în lagăr) și cărora li s-a putut aprinde o lumînare la căpătîi.  

Trebuie să înțelegeți că aici nu e vorba de mine. E vorba de morți cu gura plină de pămînt, a căror rugă mie-mi stăruie în auz, din ziua-n care l-am găsit pe primul dintre ei: ”puneți-ne o cruce, aprindeți-ne o lumînare”. Cu aceste gînduri în minte, am avut mai multe discuții cu Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, al cărui membru de onoare sînt și împreună am găsit o soluție, mai ales după o discuție lămuritoare cu dl. colonel Cătălin Pițu, noul șef al Direcției Parchetelor Militare, din cadrul Parcehtului General, care coordonează cercetările judiciare de la Periprava. Ca urmare, eu și întreaga echipă de arheologi coordonată de Gheorghe Petrov am încheiat un protocol de colaborare, ca persoane fizice, arheologi atestați și înscriși în Registrul Național al Arheologilor, cu Asociația Foștilor Deținuți Politici, căreia i-am oferit expertiza noastră. AFDPR are, ca Asociație, inclusiv scopul de a descoperi victimele represiunii comuniste. Iar noi îi ajutam să o facă. Apoi, AFDPR a înaintat către Parchetul General o adresă, prin care înștiința intenția de a continua investigațiile de la Periprava, unde intenționam să mergem în perioada 16 august – 30 august a.c. Ceea ce nu s-a putut realiza, din cauza unor impedimente ce țineau de natura sesizării, care au fost însă rezolvate cu ajutorul procurorului de caz, colonelul Gheorghe Stanciu și a procurorului general adjunct Bogdan Licu. Pe viitor, asemenea probleme nu vor mai exista: înființarea Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, care are drept scop deshumarea victimelor comunismului este prevăzută ca parte integrantă în statutul Fundației ”Doinea Cornea”.  

Așadar am pornit, în cele din urmă, spre Periprava, chiar dacă cu o întîrziere de o săptămînă, însoțiți fiind, așa cum s-a întîmplat și în anii din urmă, de Octav Bjoza, președintele AFDPR și vechii noști prieteni din Televiziunea Română, Alexandru Munteanu și Cristina Rădulescu, cărora li s-a adăugat, surpriză, și Andreea Berecleanu, al cărui bunic și unchi au fost ei înșiși deținuți politici (primul, fiind deținut o perioadă chiar în lagărul de la Periprava). Alături de mine a fost și fiul meu Alexandru, de 15 ani, care este la a doua campanie arheologică în căutarea victimelor comunismului, alături de noi. I-am privit cu atenție și de astă dată reacțiile, cînd s-a apropiat și a șpăcluit, sub îndrumarea lui Paul Scrobotă și Horațiu Groza, osemintele unui mort. Compasiune, împletită cu curiozitatea și în niciun caz frică ori scîrbă. Dar să nu anticipez. 

Investigațiile au început pe 31 august și s-au încheiat, practic, pe 5 septembrie. A mai fost nevoie de o zi, pentru astuparea lungii secțiuni, penultima, lungă de 20 de metri și adîncă de 1,20 metri, în care am găsit mai puțini morți decît anul trecut (5, de astă dată), dintr-un motiv simplu – în mijlocul secțiunii am găsit ceea ce știam, din anii trecuți, că este acolo: un izvor amenajat cîndva, pe care localnicii l-au folosit pentru a uda florile de pe mormintele cimitirului lipovenesc, izvor care a fost astupat cîndva la mijlocul anilor ’80, dar care la data îngropării pe ascuns a deținuților morți acolo funcționa. Și, pentru că mormintele proaspete ale deținuților ar fi putut să fie observate de cei ce mergeau la izvor, gardienii s-au ferit să îngroape morți în apropierea acestuia.

Nu e niciodată ușoară ”întîlnirea” cu osemintele celor morți în lagăre, ca aici la Periprava, în închisori, ca la Tîrgu Ocna ori Aiud, sau cu aceia împușcați și îngropați după aceea pe ascuns, prin păduri sau grădini, de către călăii lor. Dar întodeauna există o mulțumire, și anume că undeva, cineva o să afle urma tatălui, al bunicului său, despre a cărui soartă și mormînt n-a știut nimic, vreme de 60-70 de ani. Această mulțumire am trăit-o și în acest an. 

Cînd am încheiat practic săpăturile, cu extragerea osemintelor celor patru deținuți morți pe care i-am găsit (al cincilea mormînt aparținea, după experiența noastră și expertiza medico-legală efecuată unui localnic și a fost astupat la loc), trăisem încă o dată cu toţii același sentiment paradoxal, fericirea de a găsi un mort, pe care îl încercăm întodeaua în asemenea împrejurări. Lui i s-a adăugat o altă mare mulțumire: aceea de a avea, în sfîrșit, o posibilă pistă, pentru identificarea unuia dintre deținuții care și-au găsit sfîrșitul aici. În 2007, cînd conduceam Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, doamna Manuela Hagiopol, fiica lui Eugen Basica, medic veterinar de 48 de ani din Strehaia, mort la Periprava, m-a rugat să o ajut să-și găsească tatăl. Așa a început și odiseea cercetărilor noastre de aici. Doamna Gagiopol ne-a dat și un indiciu prețios: aflase și că a avut pusă în coșciug o sticluță goală, ”de parfum” și că tatăl său avea o lucrare dentară. Ani de zile am căutat cu atenție, printre oasele tuturor deținuților găsiți o sticluță, deși așa ceva nu putea să ne scape. Miercuri, 2 septembrie, la orele prînzului, sticluța a apărut, sub oasele brațului drept al mortului din mormîntul numerotat de Ghiță Petrov cu 54. Ultimul, din această vară.

Că poate fi, cu o mare probabilitate acest mort Eugen Basica a fost sugerat și de lucrarea dentară a maxilarului inferior, de placa ce-i înlocuia dinții din față a maxilarului superior, cît și de constituția robustă și vîrsta aproximată de medicul legist Vasile Dașanu și polițiștii criminaliști tulceni Dan Danielencu și Gabriel Cristea. Atît ei, cît și procurorii militari Gheorghe Stanciu și Toma Octavian mi-au împărtășit opinia, dar nu și entuziasmul și s-au ferit însă să spună cu siguranță că așa stau lucrurile și că acesta e, într-adevăr, Eugen Basica. Au notat însă toate amănuntele pe care noi le cunoșteam de la doamna Hagiopol, în legătură cu tatăl său și ceea ce cuoșteam de la ea în legătură cu împrejurările morții sale, iar probabil aceasta va fi prima analiză ADN făcută în ”Dosarul Periprava”.

Oricît de rezervați au fost procurorii, legistul și polițiștii criminaliști, mie inima îmi spune că l-am găsit pe tatăl doamnei Hagiopol, la treisprezece ani de la rugămințile pe care aceasta mi le adresase. Încă o dată, se adeverește ceea ce susțin, în fața celor care spun că demersurile noastre sînt tardive: și anume că NICIODATĂ NU E PREA TÎRZIU PENTRU ADEVĂR. Cel pe care-l cred Eugen Basica este încremenit într-un strigăt disperat, care parcă iese din gura deschisă și plină de pămînt a celui care deocamdată este ”mortul nr.54” și ceva îmi spune că acest strigăt, adresat Proniei, a fost ascultat. Fără îndoială, de acolo, din cer, și doamna Doina Cornea are meritul ei, pentru asta.

Fot 1: Fotografie de ansamblu a secțiunii cercetate;

Foto 2: Posibilele osemințe ale lui Eugen Balica, ”deținutul îngropat cu sticluța de parfum”, vizibilă sub antebrațul drept;

Foto 3: De la stînga la dreapta, Gheorghe Petrov, Horațiu Groza, Alexandru Oprea, Marius Oprea, Paul Scrobotă, Gabriel Rustoiu, Alexandru Munteanu;

Foto 4: Eugen Balica, detaliu.

• 

• 

• 

• 

Cursul vieții noastre, capătă sens și profunzime în taina unor providențiale întâlniri. Valoarea acestor întâlniri e pe scala de la Dumnezeu la om, e sublimă întâlnirea cu Dumnezeu, deopotrivă întâlnirea cu Omul lui Dumnezeu. E tot mai evident faptul că a te naște în orice loc în zilele noastre nu exclude șansa marilor întâlniri.

Mai întâi a fost un Nume, cu un specific al neamului, venit spre mine, pe undele radioului, considerate oculte și sever bruiate, în acea perioadă, în copilăria mea. În pofida faptului că am avut șansa de a copilări într-un loc plin de văi, dealuri și păduri, mi-a fost dat să înţeleg, din bună vreme, că ambianța naturii în care trăiești nu-ți oferă adevăratul orizont al libertății, de aceea mi-am pus serioase întrebări, de ce nu am libertatea să ascult Vocea Americii sau Europa Liberă, oricând, oricum și oriunde iar aceste fructe oprite de dictatura vremii, au devenit tentante, si precum odinioară Nică al Humuleştilor, voiam și eu cireașa de pe undele radioului. Așa mi-era dat să aflu, că o doamnă dintr-un oraș mare al Transilvaniei, refuză scălâmbele ode mincinoase ale vremii și propune o DOINĂ, în notele nobile ale adevărului, curajului, libertății. Apoi Vocea le-a rostit cu o limpezime unică în corala distonantă a vremii. Nu-mi era dat să găsesc o voce de Ioan Botezătorul, un tunet; la urma urmei nici Ilie nu l-a găsit pe Dumnezeu nici in tunet, nici in furtună, ci în susurul blând. Vocea feminină, delicată și sensibilă a doamnei Doina, m-a făcut să înțeleg că rostirea marilor adevăruri, nu ține de impostanţă. Mai urma să văd si Chipul, televiziunea vremii, îmi arăta o firavă doamnă, expresia sinonimică a modestie, rostind aceleași adevăruri cu același curaj, de față cu marii dresori de hiene ai vremii. Şansa nu mi s-a oprit aici, venit în marele oraș, în cătarea împlinirii mele de slujitor, mi-a fost dat să văd curajul îngenunchiat doar acolo, unde poate fi îngenuncheat cu adevărat, și merită să fie, în Piața Libertății, din marele oraș, acolo, unde ne aveam Altarul, pentru opt ani de zile, în soare, în omăt, sau în ploaie , trupul firav al Doinei, purta acest cântec bun, orfeic și cristic, în epopeea întoarcerii la firescul vieții cu Dumnezeu, în Biserica pentru care a luptat. Eram încă crud, mult prea crud și nelămurit, nu înțelegeam, cum o așa figură nu este acompaniată de gărzi de corp, și nu i se cer autografe? Era evident că nu era o vedetă, gata de intrat în istorie, ci Dumnezeu a scris cu ea, o mare pagină de istorie. Mi-a fost dat să văd în prezența ei fizică, în actul profund al întâlnirii cu Cerul, o trăsătură esențială a sfințeniei: modestia. Încet, încet, Dumnezeu mă copleșea, urma să aflu că voi face limba franceză în primul an de Teologie cu marele profesor Niculiță, un titan al domeniului, creator de manuale de limbă franceză, nimeni altul ,decât cumnatul Doinei Cornea, având toate datele caracteriale ale distinsei doamne. Păstrez o amintire aparte, cu distinsul profesor , ii era foarte greu să creadă că sunt ardelean, fonetica si modul de frazare folosite de mine, spunea profesorul, nu țin de Ardeal, iar eu insistam să spun că nu am trăit mai mult de două zile înafara Ardealului. Explicaţia ține tot de radio, instituția care pentru mine a fost instituție pedagogică, și companie fonică salvatoare, fiind crescut doar de mama văduvă, plecată mai tot timpul la munca câmpului pentru a supraviețui, eram lăsat în grija radioului, de aceea limba maternă, o datorez nu doar mamei, ci și vocilor bine echipate filologic, ale vremii. Printre altele am avut și cinstea de a celebra prohodirea distinsului profesor, la cererea domniei sale.

Dumnezeu insista să mă copleșească dându-mi șansa de a privi din arca bisericii unite printr-o fereastră cum nu se poate mai limpede spre un văzduh de adâncă zidire. Dacă până aici multă lume a avut șansa intersectării numelui, vocii, chipului, de aici încolo, vorbim de un privilegiu aparte oferit mie, unui copil cu visele lui, venit de la țară, în marele oraş, A fi duhovnic, înseamnă să pătrunzi văzduhul în căutarea limpezirii celui care-ti încredințează cele mai mari taine ale sufletului său. Să privești în sufletul acestei doamne, care generațional vorbind putea sa-mi fie mamă sau chiar bunică, nu era doar o șansă ci și o aventură cu văzduhul (ce compus etimologic sublim, un etimon latin vedi acompaniat de etimonul slav duh adică, a vedea în duh) Cei douăzeci de ani de însoțire spirituală, au fost un dar ceresc supraadăugat slujirii mele preoțești, orice privire în taina văzduhului, Doinei Cornea, îmi dădea șansa unor limpeziri atât de necesare. Nu de puține ori, plecam din casa ei, cu sentimentul mângâietor, că am petrecut un răstimp, alături de un mare duhovnic, șansa ca în aceste întâlniri de taină, sufletească, patrafirul să stea atârnat de gâtul meu, survenea din faptul că eram de parte bărbătească, hirotonit și distribuit de Providență în acest rol.

La celebrarea înveșnicirii sale, în luna mai din 2018, am îndrăznit să cer Bisericii, pentru care a jertfit atât de mult, să-i fie recunoscută viața excepțională, trăită în Hristos, în termeni bisericești, statutul de fericită și ulterior sfântă. Nu am făcut-o de dragul unei aventuri omiletice, chiar dacă ar fi să contrariez, îmi susțin demersul prin șansa de a fi cunoscut carismele sufletești profunde pe care și le-a trăit din plin. Dintre multele argumente verificabile, altfel, aș nota aici, unul de caracter profund divin: puterea iertării. A fost o mare provocare după anii 2000 să-și descopere detractorii în lectura dosarelor, și să descopere slăbiciunea și lașitatea umană în oameni considerați apropiați și de încredere, dar toate acestea, nu au dus-o, nici o clipă, spre zona resentimentului, dimpotrivă, doar înțelegere compasiune și iertare înseninată. Dacă va ajunge sau nu, în calendar, rămâne de văzut, însă pentru mine va rămâne un reper moral de mare valoare. Insist totuși interogativ: avem nevoie de sfinți în zilele noastre? Dacă Dumnezeu ni-i trimite, la ce sunt buni, nu cred că Doina are nevoie de recunoașterea noastră, la urma urmei pentru ea, relevant este ce a găsit Dumnezeu în ea, dar cu siguranță, noi avem nevoie de Doina. Cine și-ar fi închipuit că la câteva zile după plecarea ei, ideologiile marxiste, revin în forță, drapate în hainele vremii. Nu-mi trebuie mai multe argumente, lucrurile sunt vădite, se dărâmă unele statui, timp în care, cea a lui Marx este repusă pe soclu. Nevoia de Doina Cornea e la fel de actuală, precum în vremea cortinei de fier, diferența acum este că s-a ridicat doar cortina dar ceața ideologică a invadat mai totul, ajungând până acolo, ca din medicină să se facă medi-cinism iar școala pornită din Naos să ajungă cu totul în haos. Rămânând interogativ: oare ce-ar spune dascălul Doina Cornea despre felul în care stă să înceapă noul an şcolar? Ce șansă mai avem de a disloca elita imorală instalată acum 70 de ani prin distrugerea elitei morale de atunci? În lupta tâmpă cu statuile, va fi prinsă și Doina, de partea bună, am zice. S-a propus amplasarea unei statui a Doinei Cornea, în marele oraș de sub Feleac, dar ce artist ar putea surprinde în formele materiei o Voce ca a ei?