A fi intelectual nu înseamnă doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. Desigur, aceasta este, şi ea, o componentă a calităţii de intelectual. Dar nu ajunge doar atât. Când mă gândesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat că ei aveau ceva în plus; iar acest „ceva‟ era esenţial, pentru că îi propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferenţial consta, mai ales, într-o mărturisire consecventă a adevărului, vreau să spun, a gândului lor adevărat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor şi se simţeau moralmente obligaţi să le descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor morale, contribuind totodată la limpezirea conştiinţei semenilor lor. Inteligenţa, erudiţia, chiar actele acelor intelectuali, erau constant luminate de fiinţa lor spirituală care dădea unitate, avânt, forţă întregii lor activităţi. Înţeleg prin fiinţă spirituală acele exigenţe interioare, valorice, constante, prin care omul răspunde provocărilor realităţii. Doar atunci când întreaga activitate a cărturarului se organizează în funcţie de aceste exigenţe de adevăr, de dreaptă judecată, de bine şi de frumos, putem vorbi de un adevărat intelectual, doar atunci se prezintă în faţa noastră o conştiinţă, un destin, un om. Acestei familii spirituale i-au aparţinut Gheorghe Brătianu, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dimitrie Gusti, Anton Dumitriu, îi aparţine Mihai Şora, i-au aparţinut episcopii greco-catolici, morţi prin închisorile comuniste pentru crezul lor;
[Notă, 2007 La fel şi Monseniorul Vladimir Ghika, despre care am luat cunoştinţă abia după 1990,]
pentru a nu-i aminti decât pe cei mai ilustrativi din punctul meu de vedere. Celor care au urmat, începând cu anii 1950, chiar şi atunci când s-au ridicat deasupra mediocrităţii intelectuale, le lipseşte această dimensiune spirituală coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersurilor în viaţa socială. Ei nu sunt decât tehnicieni ai inteligenţei. Ar putea deveni adevăraţi intelectuali, în funcţie de deschiderea lor reală faţă de valorile esenţiale şi de mărturisirea acestora de către ei.
*
Cluj, la 2 februarie 1989
Participarea la neadevăr este singura legătură între membrii societăţii noastre actuale. Ea duce la forme de necinste colectivă şi la anularea demnităţii noastre ca neam.
*
Cluj, la 3 februarie 1989
Mă inspiră metaforic capitolul intitulat de Nicolae Steihardt „Lumină din Lumină‟. După cum nu poţi aprinde o lumânare de la o lumânare stinsă, tot astfel, dar inversând metafora, un suflet închis ar putea relua legătura cu Lumina printr-o simplă deschidere, disponibilitate, uitare de sine în faţa lui Dumnezeu. Pierdem Lumina atunci când toate aceste disponibilităţi sunt blocate de opace reziduuri – laşităţi, spaime politice, orgolii, sete de parvenire, neadevăr, lipsă de iubire şi de solidaritate. Pierderea Luminii înseamnă totodată pierderea căii de urmat. Intelectualii români n-au fost solidari cu muncitorii din Braşov; orbiţi de interese sau de spaime, ei nu s-au prea împotrivit politicilor aberante ale regimului comunist; nu s-au alăturat apelurilor de solidaritate şi protestelor lansate de mine ori de alţii. Excepţie au făcut, în cazul meu, Nicolae Steinhardt, Dan Deşliu, Dan Petrescu, grupul de tineri (foşti studenţi) din jurul meu, grupul sindical de la Zărneşti, cel minuscul de la Cluj, câţiva profesori maghiari dornici să părăsească România sperând într-o expulzare…
Da’ şi fatalismul este tot o dovadă de proastă aşezare spirituală în contextul existenţial. Asta este! Dar de asta te poţi debarasa. De ce trăim? Ca să ne perfecţionăm, să aducem ceva în fiecare zi. Nu să urâţim lumea, ci să o facem mai frumoasă, mai bună, mai demnă, mai curajoasă, pentru că răul este majoritar totdeauna. Noi asta nu vrem să înţelegem. Atunci fatalitatea, de fapt, nu e în afară, nu e în poziţia noastră geografică, este în noi. Poziţia asta o au şi polonezii de secole, bulgarii de secole, uite că se descurcă mai bine. Noi să fim fericiţi şi să mulţumim lui Dumnezeu că nea pus aici şi ne dă prilejul să luptăm şi să devenim mai tari. Să preschimbăm neşansa în şansă. Avem această putinţă! (Doina Cornea)
* * *
Societăţii româneşti, de azi, îi lipsesc multe, dar nimic nu-i lipseşte mai mult decât modelele umane – acele personalităţi exemplare care prin opera şi viaţa lor merită a fi amintite, omagiate şi imitate, şi după ce nu mai sunt printre noi. Doamna Doina Cornea (iată un nume care nu poate fi folosit nici după moarte fără atributul de politeţe) ne-a ţinut tuturor locul şi a reprezentat poporul român în faţa restului Europei ani la rând – un model şi o remuşcare că nu aveam curajul să-i urmăm exemplul. Acest exemplu trebuie să rămână viu în continuare, pentru ca şi următoarele generaţii să-i poată învăţa dăruirea şi îndrăzneala. (Ana Blandiana)
* * *
Cartea gândită şi concretizată de Cornel Jurju o înfățişează multifațetat pe doamna Doina Cornea: ca om, femeie, mamă, soție, bunică; apoi ca personaj istoric şi etic; ca actant civic şi protestatar; ca mărturisitor şi raisonneur al vremurilor. Este o carte gândită asemenea unui confesional multidisciplinar (cu varii insighturi), de aici valoarea sa dialogală şi oralitatea care alcătuiesc un testimoniu şi un argument pentru un model moral. O carte cu multe teme şi subteme şi reacții, un text ramificat despre neuitare. A nu o uita pe Doina Cornea înseamnă a cunoaşte istoria recentă a României. (Ruxandra Cesereanu)
* * *
Cornel Jurju (n. 1974) este absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (promoţia 1997). În 1998, a absolvit masterul de Istorie orală la aceeaşi instituție. Activitatea de cercetare priveşte o serie de teme de interes: rezistenţa şi opoziţia anticomunistă din România; istoria monarhiei românești; participarea românilor la campania militară împotriva Uniunii Sovietice. Realizările editoriale mai importante sunt reprezentate de publicarea câtorva cărţi: Suferinţa nu se dă la fraţi. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002 (coautor alături de istoricul Cosmin Budeancă); Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015; Doina Cornea – dincolo de zid. Individualitate, autenticitate, opoziţie în comunism, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017, ediția întâi; Clujul sub Coroana României. Rege – Cultură – Identitate, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2019.
[text de prezentare preluat de pe site-ul editurii Şcoala Ardeleană]
Eu n-am cunoscut-o personal, dar, în ultimii ani, am făcut o pasiune pentru ea. Azi, în cadrul proiectului Case de Poveste, i-am făcut o vizită.
N-are rost să vin acum cu patetisme, dar, stând așa, pe patul Doinei Cornea, și ascultându-i “exercițiile de învins frica”, mi-a venit să plâng.
Măreția nu are nicio legătură cu mărimea. Am simțit în Doina Cornea măreție. O pornire organică, naturală, de a fi doar așa cum este. Că nu putea susține “adevărul” doar cu vorbe, ci și cu fapte. Motiv pentru care a scris de mână peste 160 de copii ale unui manifest de solidaritate cu mișcările muncitorilor de la Brașov, din ’87. Că și-a exersat atitudinea și că a ținut frica sub control, semnalând orice și trimițând scrisori și făcând sesizări. Că nu putem sta așa, “ca bolovanii”. Că orice societate normală nu trebuie să tacă și să accepte umilința.
Și, poate pentru că în viața mea parcă s-au întors acele vremuri, ascultând vocea măruntă măruntă a acestei femei și simțindu-i, totodată, măreția personalității, cum se lupta ea și cum credea că, dacă toți ar face aceste exerciții ca ea, societatea ar fi alta, mi-a venit să plâng.
Mai era și pianul ăla în fața mea, tăcea așa, necântat de multă vreme, mi-am dat seama ce necântați suntem și noi, sunt sigură că mulți simt ca mine, poate ar trebui să cântăm din nou. Să ne exprimăm cumva, organic, așa cum suntem. Nu altfel.
Au trecut 33 de ani de la acel noiembrie plin de speranţă…
Au trecut 31 de ani de la acel decembrie plin de speranţă…
Din păcate, şi spre ruşinea noastră, foarte mulţi din tinerii cărora le povesteşti despre noiembrie 1987 te întreabă „Dar ce a fost atunci?‟ Dacă ai cumva curiozitatea să-i întrebi despre profesorii lor de istorie sau despre manuale îţi răspund, unii cu nonşalanţă, alţii – e drept – cu tristeţe că istoria, în şcolile lor s-a cam terminat cu al doilea război mondial… Deci acum aproape un secol!
Dar nu doar în manuale sunt uitaţi bravii muncitori braşoveni. Şi nu doar ei. Sunt uitaţi, că e mai comod să fie uitaţi, împreună cu cei ce au participat la greva din Valea Jiului din 1977, împreună cu Vasile Paraschiv, cu Radu Filipescu, cu sindicatul liber (şi clandestin – bine înţeles) SLOMR, cu Iulius Filip şi cu mulţi alţii. Cu cei care au luptat împotriva comunismului cu arma în mână, prin munţi, hăituiţi de trupele de securitate. Omorâţi şi îngropaţi fără cruci, prin râpi de nimeni ştiute. Cu cei care şi-au pierdut viaţa prin închisori şi lagăre de exterminare comuniste.
În schimb, se pare că nu sunt uitaţi torţionarii. În ultimii treizeci de ani, ca recompensă pentru crimele şi atrocităţile comise, au primit recompense, onoruri militare, au fost avansaţi în grad, au fost făcuţi generali cu multe stele sau chiar şefi de parchete.
Aud acum că şi domnul colonel Gocan, cel care o supraveghease şi anchetase în repetate rânduri pe mama, pe când aceasta mai era cadru didactic la Universitatea din Cluj, a fost înmormântat cu onoruri militare şi salve de tun. Bineînţeles, s-a respectat o decizie dată de un general cu multe stele, fost Ministru de Interne, domnul Gabriel Oprea, care permitea ca foştii ofiţeri de securitate să fie înmormântaţi cu onoruri militare.
Poate ar trebui revizuite gradele înalte ale Ordinului Steaua României: în afară de Mare Ofiţer şi Mare Cruce ar trebui adăugat şi Mare Torţionar!
Cel care a dezvăluit public situaţia în care domnul colonel (al Securităţii comuniste) Gocan a fost înmormântat cu onoruri militare a fost Mihai Demetriade, consilier superior la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
“Jandarmeria română, una din cele mai puţin reformate instituţii din România, recidivează pe câmpul, atât de prost înţeles, al memoriei şi legitimităţii instituţionale. În Cluj, ieri, a fost înmormântat un fost ofiţer de securitate, condamnat definitiv într-un proces cu CNSAS pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Este vorba de colonelul Ioan D. Gocan (n. 25.02.1932 – sat Şardu, comuna Sînpaul, Cluj, decedat pe 3 noiembrie a.c.), numit în colectivul de conducere al Inspectoratului de securitate judeţean Cluj încă din 18 februarie 1968. Omul era maior atunci, fiind numit şeful Secţiei III (Contraspionaj) la Securitatea municipiului Cluj. Devine lt. col. în iulie 1972, ocupând funcţia de adjunct şef Serviciu Contraspionaj. A tot activat pe aceeaşi linie, contraspionajul, dar pentru că urmase şi un curs de cercetări penale, avea atribuţii şi pe linia asta. Era, cu alte cuvinte, şi anchetator. Ultimul grad în Securitate a fost cel de colonel, lucrând pe aceeaşi linie, Serviciul 3 – Contraspionaj. Implicat în multe cazuri de urmărire prin DUI a diverselor voci protestatare sau dizidente, cazul cel mai cunoscut fiind obiectivul ‘Diana’ (Doina Cornea)”, a precizat Demetriade, pe pagina sa de Facebook.
Mai mult, consilierul a prezentat un pasaj din ceea ce scria, în 1984, fostul colonel despre opozanta anticomunistă Doina Cornea:
“Având concepţii politico-filozofice străine ideologiei noastre, sub influenţa legăturilor cu cetăţenii străini menţionaţi, C.[ornea] D.[oina] a trecut şi în ultima perioadă în mod deschis la acţiuni denigratoare şi ostile regimului nostru, exercitând influenţă negativă îndeosebi asupra studenţilor şi în mediul relaţiilor sale mai apropiate. Pentru contracararea şi anihilarea activităţilor sale negative, la propunerea noastră, cu aprobarea Comitetului Judeţean P.C.R., la 03.02.1982 a fost pusă în discuţia colectivului de muncă – de către conducerea Universităţii. Cu această ocazie, a adoptat o atitudine de justificare şi minimizare a faptelor, iar ulterior nu a întreprins nimic pentru a-şi revizui activitatea, în luna august 1982, a scos din ţară prin fiica sa, care a fost ca turistă în România, un material deosebit de duşmănos şi denigrator la adresa realităţilor social-politice din ţara noastră, ce a fost difuzat de postul de radio «Europa Liberă».”
În noiembrie 1987, aflând de revolta muncitorilor de la Braşov, Doina Cornea se solidarizase public cu manifestanţii şi confecţionase manifeste (pe care le împrăştiase, cu ajutorul fiului ei, în faţa unor uzine şi a Universităţii din Cluj) în care îi chema pe muncitorii clujeni să se solidarizeze cu cei din Braşov. A doua zi, Doina Cornea şi Leontin Iuhas erau arestaţi. La un an de la revolta de la Braşov, se difuzează la radio Europa Liberă acest text aniversar; alături de semnătura Doinei Cornea apar semnăturile a doi muncitori, fondatori ai sindicatului liber „Libertatea“.
Fraţi braşoveni, bravi muncitori ai anului 1987, se împlineşte un an de când aţi avut bărbăţia de a ieşi în stradă, ca semn de protest împotriva nedreptăţilor şi suferinţelor la care aţi fost şi sunteţi, am fost şi suntem, în continuare, supuşi. Apărându-vă demnitatea, aţi apărat demnitatea tuturor celor care acceptă o prea înfricoşată supunere, ceea ce este de neacceptat. Voi aţi încercat să spălaţi această ruşine cu preţul libertăţii şi al vieţii voastre. Un mare cărturar al nostru spunea, nu demult, că omul cucereşte taina libertăţii doar atunci când scapă de frică – de frica morţii, în primul rând. Eu aş adăuga că acest lucru nu e posibil fără credinţă. Voi, fraţilor, aţi cucerit această mare taină – libertatea – şi prin aceasta aţi devenit mai tari decât cei ce v-au asuprit. Cinste vouă!
În aparenţă, da, aţi fost înfrânţi. Aţi fost înfrânţi prin brutalitate: voi nu purtaţi arme, ca agresorii voştri, şi raportul de forţe era zdrobitor pentru voi; aţi mai fost înfrânţi şi pentru că noi, cei care vă stăteam – doar în cuget – alături, n-am îndrăznit să dăm glas, cum se cuvenea, solidarităţii noastre cu voi. Să nu ne purtaţi pică, să nu ne judecaţi. Vă cerem iertare.
Totuşi, voi nu aţi putut fi înfrânţi. Nici o jertfă în istorie nu este de prisos. Un sacrificiu – chiar dacă în aparenţa lui de zădărnicie, privit din perspectiva imediatului concret, a rezultatului nemijlocit, care este perspectiva lui a avea, pare o înfrângere – rămâne de o importanţă covârşitoare în ordinea esenţei spirituale, care este ordinea lui a fi, a modului nostru de a fi în istorie. Ideea sacrificiului vostru rămâne în conştiinţa noastră ca idee mediatoare între noi şi adevăr, între noi şi dreptate, între noi şi demnitate. De aceea, iubiţi fraţi braşoveni, actul vostru este atât de important şi nimic nu-i va putea ştirbi măreţia. Datorită vouă, mulţi dintre noi devenim altfel de oameni. Actul vostru rămâne exemplar: prin el s-a spulberat ceva din pojghiţa impură de minciuni, laşităţi, compromisuri şi teamă care ne întinează. Prin voi am devenit mai demni şi mai curaţi.
De aceea, acum, când se împlineşte anul de la acţiunea voastră, vă rugăm să primiţi mărturia recunoştinţei noastre tardive. Facem apel la toţi cei care vă iubesc să aprindă lumânări în semn de iubire şi de solidaritate cu voi, cei ce v-aţi jertfit pentru noi toţi în neuitata zi de 15 noiembrie 1987. Mulţumim totodată şi celor de peste hotare care au fost cu voi şi v-au susţinut.
Prin credințele și faptele sale, Doina Cornea a reușit să îmbogățească timpul istoric românesc din secolul al XX-lea cu o biografie de excepție, originală și memorabilă. Deocamdată, poate cum este firesc, cunoașterea publică reține mai insistent latura spectaculară a vieții și acțiunilor civico-politice ale Doinei Cornea. Destui români își amintesc cu mândrie că, pe vremea când nației îi era pus călușul în gură, curajoasa profesoară din Cluj trimitea scrisori la Radio Europa Liberă în care regimul comunist și Nicolae Ceaușescu erau pur și simplu desființați. De-ai locului, clujenii, cu deosebire cei de o anumită vârstă, țin minte cum, la sfârșitul anilor ’80 pe când treceau pe Calea Turzii, vedeau dispozitivul mixt de miliție și securitate care transformase locuința Doinei Cornea într-o adevărată închisoare.
Însă dincolo de partea aceasta mai vizibilă, biografia Doinei Cornea cuprinde o dimensiune complexă și revelatoare care se cere a fi cercetată, înțeleasă și restituită opiniei publice. Dacă ne vom apropia de reflecțiile Doinei Cornea, unele captivante prin coerență și profunzime, cred că am fi surprinși numaidecât de caracterul lor atât actual cât și vizionar. Bunăoară, vom sesiza capacitatea de a anticipa procese demografice și sociale de durată, folosindu-se de o importantă resursă personală de analiză, dar și de o cunoaștere amănunțită și subtilă a realităților lumii comuniste românești.
Era pe la jumătatea anilor ’80. Puțini români puteau pleca din țară și nu mult mai mulți își imaginau că vreodată vor putea ajunge dincolo de Cortina de Fier. Scepticismul era normal pentru că puterea comunistă confunda granițele țării cu zidurile unei pușcării pe care se credea îndreptățită să le apere cu arma în mână (la propriu) împotriva propriilor cetățeni. Ei bine, în acea perioadă sumbră, Doina Cornea avea luciditatea să întrevadă o mare provocare pentru viitorul României: predispoziția tot mai multor români de „a-și lua lumea-n cap” și de a-și părăsi vatra. Cu siguranță, Doina Cornea și-a îndreptat atenția spre acest tsunami amenințător, pe care l-au amorsat deceniile comuniste, și sub impulsul unei întâmplări petrecute în familie. În 1976, fiica sa Ariadna, se ducea într-o excursie în Franța și, în mod neașteptat, hotăra să rămână în Occident.
Intuind corect, ceea ce între timp a căpătat aspectul unei catastrofe, Doina Cornea sfida marile obstacole în materie de comunicare și iniția un ambițios dialog cu tinerii vremii. Le vorbea, cu îngrijorare și uneori cu o tandrețe părintească, prin intermediul unui ciclu de scrisori pe care reușea să le trimită la Radio Europa Liberă, care le difuza în cursul anului 1985. Îi îndemna pe tineri să nu mai caute soluţia salvării personale prin emigrare, aceasta fiind un indiciu al alienării și al înstrăinării de sine. Spus cu alte cuvinte, abandonarea neamului era considerară un simptom de rău augur al dezorientării spirituale, al unei existenţe lipsite de sens. Le mai atrăgea atenția românilor că fericirea și mai cu seamă devenirea către stadiul fiinţei integre nu țin de o anume spațialitate geografică, eventual mai bine înzestrată cu posibilități economice, de confort și entertainment. Dimpotrivă, substanța existenței, sublinia Doina Cornea, este determinată de durata și calitatea timpului trăit, poziționat într-o relație de armonie cu o cultură și o spiritualitate de factură etnică: „Miracolul se înfăptuieşte deci în timp, şi nu într-un spaţiu geografic exterior nouă. Infimul nostru spaţiu bio-fizic, reprezentat prin trupul nostru, e mai legat de spaţiul nostru etnic – cu care este în comunicare, căci în el a prins fiinţă – decât de un spaţiu geografic străin”. (Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Editura Humanitas, București, 1991, p. 34) Pe de altă parte, Doina Cornea îi sfătuia pe tineri să nu rămână încremeniți într-o senzație cronică de neputință și de nemulțumire față de soarta neamului românesc din care se putea naște aproape inevitabil „capitularea”, plecarea. Tânărul român era chemat să rămână acasă, să-și dorească să se angajeze pe drumul unei adânci prefaceri moral-spirituale individuale care să determine apoi, printr-un efect cumulat, adevărata salvare, renaștere a neamului românesc. Doina Cornea avea această încredințare că transcederea românilor spre un nou stadiu al destinului național trebuia să fie consecinţa firească a renaşterilor spirituale individuale, în libertate, adevăr și credință.
Din nefericire, de vreo 30 de ani, avem posibilitatea să ne lămurim, și ne doare, cât adevăr conțineau temerile Doinei Cornea, enunțate atât de concludent și alarmant încă din anii ’80. Cum bine obsevăm, din 1990 și până astăzi, poporul român este atins, de fapt strivit, de o demonică zvârcolire emigraționistă care cu timpul a ajuns la manifestări și consecințe înspăimântătoare. Urmările acestei revărsări de populație spre toate zările, până acum de nestăvilit, sunt complicate și se resimt în cele mai variate domenii: demografie, economie, finanțe publice, sisteme de protecție socială etc. De o agresivitate necunoscută istoriei românești, valul emigraționist lasă în urma sa un peisaj dezolant: familii dezorganizate, copii pentru care mama și tata sunt doar „ființări virtuale”, case și localități întregi paraginite etc. Sigur, tinerii se aruncă în abisul străinătății din motive, aparent cel puțin, plauzibile: nu mai suportă atmosfera din țară inundată de necinste și hoție, dar și pentru a găsi o viață mai bună. Unii dintre ei chiar reușesc să-și împlinească visele, obținând niveluri deosebite de confort material. Însă marea parte a românilor emigranți poartă în suflete trauma/durerea dezrădăcinării din leagănul existențial originar pe care, între altele, îl alcătuiesc familia, obiceiurile, tradițiile, locurile natale sau națiunea. Între timp, înalții demnitari ai statului și politicienii, cel mai adesea figuri sinistre ale unui parcă reinventat fanariotism post-modernist, sunt lipsiți de reacții consistente, de fapt se complac în superficialitate, demagogie, impertinență.
Ca națiune, ca țară îmi pare evident că trecem printr-o conjunctură istorică de-a dreptul apocaliptică în care, angoasele și reflecțiile Doinei Cornea de acum aproape 40 de ani privitoare la exodul românesc, ar trebui redescoperite și însușite inclusiv în politici educaționale și de comunicare. Cred că am experimentat destule eșecuri, am încasat suficiente corecturi, pentru a fi câtuși de puțin maturi, pentru a ne da seama că bucuria și sensul vieții depind mai puțin de a avea sau de substituirea disperată a spațiului geografic în care trăim. Dacă vrem să ne schimbăm soarta, va rămâne fundamentală încercarea de a ne antrena într-o transformare de ordin mental la capătul căreia temelia existenței noastre să fie alcătuită din valori spirituale, morale și culturale. În aceeași măsură, se va dovedi importantă capacitatea de a pricepe rostul benefic al unor solidarități de tip traditional (familiale, comunitare, naționale) în măsură să tempereze egoismul distructiv care, de la o limită încolo, învrăjbește și canibalizează energiile societății. Abia apoi, după ce vom fi reușit această reașezare spirituală a ființei noastre individuale și naționale, vom putea aștepta cu îndreptățire realizările de ordin material de care suntem atât de obsedați, despre care vorbim atât de mult dar reușim să înfăptuim atât de puțin. Tot atunci, lucru de care era convinsă și Doina Cornea, fenomenul emigrației, atât de nociv pentru destinul neamului, va intra, în sfârșit, în etapa refluxului, energiile spiritului, în ansamblul lor, rămânând acasă pentru a duce mai departe reclădirea conștiințelor și a plaiurilor românești.
În 1987 in 15 noiembrie , la Brașov, avea să se aprindă în sufletul românilor speranța pentru libertatea atît de mult dorită. Libertatea a renăscut într-o Romanie, comunistă, cuprinsă de frig, foamete, teamă și resemnare. La Brașov, oraș al imnului, al primelor cărți și al primului ziar în limba română, a răsunat, după prea mult timp de la interzicerea lui de către comuniști “ Deșteaptă-te române!”, cu aceeași conotație cu care răsunase pentru întîia oară, cînd românii se aflau tot sub asuprire, cea a dualismului austro-ungar.
Prin revolta anticomunistă de la Brașov, cîțiva oameni simpli, muncitori, care într-o sigură zi au devenit oameni ai istoriei au arătat întregii lumi că nu e adevărat nici că ”mămăliga nu explodează” și nici că românii și-au pierdut coloana vertebrală și că sînt pregatiți să înlăture regimul bolșevico- comunist și să-și redobîndească demnitatea, furată de regimul minciunii și al terorii.
Revolta s-a declanșat la Întreprinderea de Autocamioane Brașov, printr-o greva începută în data de 14 noiembrie 1987, noaptea, la schimbul III și continuată a doua zi dimineața cu un marș, pîna în centrul orașului, în fața Comitetului Județean al Partidului Comunist Român.
Refuzul autorităților comuniste de a dialoga cu demonstranții a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de către mulțimea adunată. Portretul dictatorului Ceaușescu a fost doborît de pe frontispiciul clădirii și incendiat. A urmat intervenția brutală a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.
După ce inițial se anunțase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestați, sub presiunea opiniei publice mondiale, care a fost pusă la curent despre cele întîmplate prin gestul de curaj al doamnei Doina Cornea și al fiului ei Leontin Iuhas, comuniștii au revenit asupra hotărîrii lor, deportînd, în urma unui proces înscenat, un numar de 61 de muncitori și schimbînd locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate și anchetate în sediile Miliției și Securitătii din Brașov si București.
După evenimentele din decembrie 1989, in 2 ianuarie 1990, a avut loc la Brașov constituirea Asociației “15 Noiembrie 1987”.
Fără îndoială, momentul revoltei muncitorilor brașoveni de la 15 noiembrie 1987 își are locul său aparte în istoria comunismului tîrziu, ca preludiu al revoluției române din 1989. Acesta e comemorat în fiecare an, în locul în care manifestanții, ieșiți pe poarta uzinei de autocamioane în dimineața acelei zile, au îngenuncheat acum 33 de ani și au cîntat ”Deșteaptă-te, române” – abia primele două strofe ale acelui cîntec ajuns interzis, cît mai țineau minte oamenii din el. Tonul l-a dat atunci muncitorul Iosif Farcaș. Apoi, prinzînd curaj, din piepturile celor aproape o mie de manifestanți (pe parcursul manifestației, numărul lor avea să ajună, în fața ”județenei” de partid la aproape zece mii) s-a auzit, scandat din ce în ce mai des, ”libertate”, ”jos Ceaușescu” și, în cele din urmă, ”jos comunismul”. Pentru toți românii, cele trei doleanțe erau întrepătrunse; nu se putea una, fără celelalte două. Ceea ce a urmat, se știe: o represiune brutală.
După arestare, participanți au fost judecați și condamnați ”la locul de muncă”, cu pedepse cuprinse între șase luni și trei ani și jumătate închisoare, pentru ”huliganism politic”, o pedeapsă nou-inventată la simulacrul de proces care a avut loc în 4 decembrie 1987, la clubul uzinei ”Steagu Roșu”. Dar noul loc de muncă a însemnat deportarea lor din Brașov, în colțuri îndepărtate ale țării – în special în Moldova. Toți au trebuit să-și părăsească familiile, pe care unii abia și le întemeiaseră și să lase totul în urmă, pentru o viață veșnic hăituită de Securitate, ori la serviciul început de la ”munca de jos”, ori în cămăruța insalubră din căminele de nefamiliști, sau chemați de-a dreptul în birourile celor care-i supravegheau neîncetat. De unde niciunul n-a mai putut pleca, indiferent de expirarea pedepsei sau amnistierea ei, pînă în decembrie 1989.
Amprenta acestor suferințe din deportare, a zilnicei spaime trăite atunci s-a așternut pe chpurile oamenilor veniți la troița care amintește de curajul lor; sînt îmbătrînite prematur. Deși media de vîrstă a membrilor Asociației 15 Noiembrie 1987 este cu puțin trecută de 50 de ani, cu toate acestea, 22 dintre ei nu mai sînt printre noi și numele lor au fost citite astăzi de preoți, alături de cel al doamnei Doina Cornea, care, din primul moment, s-a solidarizat cu muncitorii revoltați și a protestat apoi împotriva măsurii deportării celor găsiți ”țapi ispășitori”. Ea a fost urmată de gestul incredibil a trei studenți de la facultatea de silvicultură din Brașov, Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Victor Șerban care la o săptămînă după reprimarea manifestației s-au postat în fața cantinei studențești, cu o pancartă, pe care scria ”Muncitorii arestați nu trebuie să moară”. Nu li s-a alăturat nimeni. În curînd, au fost ridicați de un echipaj de Miliție, intrînd mai apoi pe mîna Securității și împărtășind aceeași soartă cu a muncitorilor cărora le-au luat apărarea
În acest an, comemorarea de la Troița din fața Spitalului este și ea marcată de pandemie: participă doar președintele Marius Boeriu, vicepreședintele Dănuț Iacob (care aveau în 1987 numai 19, respectiv 20 de ani) și alți doi membri ai Asociației 15 noiembrie, dar și cîte un reprezentant al oficialităților sau al organizațiilor care vor să omagieze momentul. În shimb, brașovenii vor avea ocazia să reflecteze la momentul de glorie în care, prin cîțiva oameni curajoși, orașul a intrat în istoria rezistenței anticomuniste, privind o proiecție laser, cu imagini relevante de atunci, care se face loc la lăsarea serii, pe Tîmpa.
La comemorarea de anul trecut, s-a putut auzi, după slujba de pomenire, vocea crainicei de la ”Europa Liberă”, citind scrioarea de protest a Doinei Cornea, transmisă pe post cu peste trei decenii în urmă și multora dintre cei preznți li se umeziseră ochii, la amintirea celei al cărui gest de imens curaj, de a face cunoscută reprimarea brutală a participanților la revoltă, a avut probabil darul să le salveze acestora viața. Promisiunea că în acest an, brașovenii se vor reuni în fața unui monument care va celebra gestul de-a dreptul eroic al tinerilor muncitori de la uzina de autocamioane, gest săvîrșit într-o lume pe atunci încremenită în egală măsură în frică și în frig, nu a fost onorată – ca orice promisiune. Politica își dă mîna, în aceste zile, cu pandemia. Nu se mai împart, ca în alți ani, colaci și colivă, oameni care nu s-au văzut între ei demult nu mai depănă amintirea comună a curajului lor, incredibil din perspectiva acelor ani, dar și a prezentului: istoria este și ea o victimă a Covid-19.
Semnificația manifestației de la Brașov din 15 noiembrie 1987 depășește cu mult locul și timpul desfășurării ei. Devansînd comunismul reformist care se instala treptat în țările blocului sovietic și cu aproape doi ani căderea zidului Berlinului, muncitorii brașoveni au cerut ”jos comunismul”, anunțînd astfel și ceea ce avea să se petreacă pe parcursul revoluției anticomuniste din decembrie 1989, în România și apoi în toate statele foste comuniste, proces finalizat cu implozia Uniunii Sovietice. Dar în decembrie 1989 se mai găseau ”salvatori” ai comunismului și la București și acestei revoluții avea să-i fie aplicată o lovitură de stat, de către echipa de reformiști pro-moscoviți, condusă de Ion Iliescu.
15 noiembrie 1987, manifestația la care au participat – și în urma căreia au fost arestați – în marea majoritate tineri, bărbați, dar și femei, muncitori ai uzinei de autocamioane din Brașov, studenții de la Silvicultură Cătlin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban care au ieșit, la o săptămînă după reprimarea manifestației în fața cantinei studențești cu o pancartă pe care scria, simplu, doar ”Muncitorii arestați nu trebuie să moară”, cît și gestul de mare curaj al Doinei Cornea și al fiului ei , Leontiin Iuhas, mai înseamnă ceva – și anume că un gest de curaj și demnitate vine mai degrabă din partea oamenilor simpli; căci a lor este ”puterea celor fără de putere”, de a schimba lumea pe care noi, ceilalți, lisiți de curajul și viziunea de a fi ”oameni ai istoriei”, doar o privim, o descriem și poate o imaginăm, mai bună și mai dreaptă pentru toți. Dar ea va putea deveni astfel decît prin gesturi de un curaj care uneori poate să pară nesăbuință – la nivel uman, aceasta este lecția acelei zilei din 15 noiembrie 1987.
Casa de pe strada Alba Iulia nr. 16 (redenumită strada Doina Cornea în iulie, printr-o Hotărâre unanimă a Consiliului Local, însă fără a fi montate plăcuțele încă) a devenit Casă de Poveste în 11 noiembrie, când câteva zeci de oameni i-au călcat pragul. Rând pe rând, în vizite ghidate de câte două persoane. Evenimentul a fost inițiat și organizat de asociația Create.Act.Enjoy și realizat în parteneriat cu Fundația Doina Cornea, prin amabilitatea lui Leontin H. Iuhas.
Ideea din spatele proiectului Case de Poveste ne-a venit acum mai bine de un an, când ne-am dat seama că nu există case memoriale în Cluj-Napoca deschise permanent pentru vizitare. Pentru că de peste cinci ani lucrăm cu public tânăr și foarte tânăr în cadrul proiectelor Create.Act.Enjoy, ne-am tot întrebat retoric cum ne putem aștepta ca tinerele generații să îți creeze valori și repere morale, dacă în jur nu li se arată. Și cum ar putea fiecare generație să tragă aceleași concluzii, doar pentru că așa zice istoria. În loc de învățat mecanic sau de asimilat pe nemestecate, știm că tinerii au nevoie să le fie hrănită curiozitatea, să le fie stimulate imaginația și gândirea, iar instrumentele cu care să investigheze trecutul să le fie puse la îndemână. Pentru a accepta de ce niște personalități sunt considerate personalități, e nevoie de înțelegerea traseului parcurs de acei oameni. Cum gândeau? Ce admirau? Care au fost valorile pe care le-au promovat? Care au fost reperele morale după care s-au ghidat în viață? Care au fost dilemele sau chiar conflictele pe care le-au avut? Cum le-au rezolvat? Ce i-a motivat să facă eforturi pentru a lăsa în urmă acțiuni sau creații pentru care istoria îi ține minte?
„Să nu mai ținem secret, în sertar, aceste surse de formare a tineretului și să le dăm studenților, că sunt foarte însetați să afle și alte lucruri decât strict cursul nostru”, spunea Doina Cornea despre prima scrisoare pe care a trimis-o către Radio Europa Liberă. Și-a dorit să împartă exercițiile ei împotriva fricii cu ceilalți. Spunea că oricine ar fi putut să le facă și prin astfel de exerciții ar fi ajuns, în timp, să prindă curaj. Disidența nu a fost ca o capă de supererou pe care și-a pus-o pe umeri într-o bună zi, ci și-a construit curajul în ZECE ani de exerciții. Așa a ajuns ca în noiembrie 1987 să aibă curaj să iasă în stradă, alături de fiul ei, și să împartă manifeste de solidaritate cu revolta muncitorilor din Brașov. Doina Cornea era născută la Brașov și credea că nu poți avea opinii fără să le susții cu fapte. De-asta n-ar fi putut sub nicio formă să stea acasă când știa că brașovenii care au îndrăznit să se revolte vor fi persecutați pentru asta. I-ar fi fost rușine față de ea însăși să nu facă un gest, cât de mic.
Au trecut 33 de ani de la 15 noiembrie 1987, când brașovenii s-au revoltat împotriva regimului comunist, iar Doina Cornea s-a solidarizat cu ei. De când am avut ideea proiectului Case de Poveste am știut că una dintre casele pe care vrem să le deschidem pentru public e cea a Doinei Cornea. Poate nu e întâmplător că am reușit asta tocmai în noiembrie.
Proiectul Case de Poveste a inclus și vizite acasă la criticul literar Ioana Em. Petrescu și la compozitorul Sigismund Toduță. Este un proiect pilot, de creare a unor muzee vii, interactive, cu experiențe cât mai personale. Conceptul artistic pentru vizite a fost creat de regizoarea Andreea Iacob, care a oferit vizitele ghidate împreună cu actrița Diana Buluga. Experiențele imersive, de a pătrunde nu doar în casa, ci și în universul interior al celor trei personalități au fost bine primite, căci fiecare dintre vizitatori ne-a încurajat să continuăm. În perioada următoare proiectul va continua, într-adevăr, căci se lucrează la varianta virtuală a vizitelor, care să fie disponibilă oricui, de oriunde. Pianul, radioul, tablourile și păpușa Doinei Cornea vă vor spune și vouă povești, în curând, despre cum să vă faceți curaj în fiecare zi pentru că…. „toată viața este un exercițiu”.
