Episodul I:
Au reînceput săpăturile la Tîrgu Ocna. Arheologie și politică: cine se teme de Valeriu Gafencu, ”Sfîntul Închisorilor”?
Am pornit azi din nou în căutarea ”sfinților” de pe strada Crizantemelor, unde, la ieșirea din Tîrgu Ocna spre Comănești se află fostul cimitir al Închisorii – Spital, în care în anii ’50 au fost îngropați deținuții politici morți în penitenciarul de aici. Am început săpăturile arheologice în cimitirul parohial al bisericii cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, care a luat locul cimitirului deținuților politici, aflat peste calea ferată de penitenciarul Tîrgu Ocna, în 5 septembrie 2011. Le-am continuat apoi în 2013. După care au fost sistate, pînă în 2018, cînd am reușit reluarea lor. În acest an, sîntem la a cincea campanie, urmînd celeia din anul trecut. Dar nu ultima. Am găsit, pînă acum, 18 din cei 73 de deținuți care, conform evidențelor penitenciare, au fost îngropați aici. Sau, mai bine spus, după cum am descoperit noi, aruncați pur și simplu, în niște gropi săpate la repezeală, fără coșciug și doar în hainele ce le aveau pe ei.
Morții din turla bisericii
N-am crezut vreodată că arheologia se poate intersecta cu politica, ori că un act de cercetare științifică poate fi socotit drept o acțiune de acest gen. Dar am trecut și prin această experiență, în încercarea de a găsi osemintele deținuților politici morți la Tîrgu Ocna, încă de la începutul acestor cercetări. Ele au fost marcate în urmă cu șapte ani de un scandal public care izbucnise independent de noi, după ce Consiliul Local de la Tîrgu Ocna, în urma demersurilor Institutului ”Elie Wiesel”, i-a retras cetățenia de onoare lui Valeriu Gafencu, numit de către Nicolae Steinhardt ”Sfîntul Închisorilor”, cel mai cunoscut dintre martirii temnițelor comuniste, care și-a găsit sfîrșitul pe 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital, după ce aici au fost adunați în urmă cu șapte decenii să agonizeze deținuții politici bolnavi de TBC pulmonar de prin toate temnițele României.
Președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Andrei Muraru, după ce a refuzat în 2013 mai întîi să depună sesizare la Parchet (găsisem pînă atunci zece deținuți, chiar și cîte doi într-o groapă), a decis ulterior și sistarea săpăturilor, care au fost reluate abia în 2018 și 2019, prin decizia fostului președinte al IICCMER, teologul Radu Preda. Pînă la reluarea cercetărilor, morții ne-au așteptat cuminți, în saci de hîrtie, într-o cămăruță dinspre turla bisericii, puși sub cheie de părintele Cristian Mazilu la rugămintea noastră, așteptînd vremuri mai bune.
La începutul acestui an, parcă eliberat de povara tainei osemintelor cărora le dăduse adăpost la rugămintea noastră, părintele Mazilu s-a ridicat și el la cer, fiind îngropat în acelaşi cimitir, alături de deținuții morți la Tîrgu Ocna, la a căror găsire ne-a ajutat discret și cu evlavie, de la începtutul căutărilor noastre și pentru care a înălțat la cer nenumărate rugăciuni, singur sau alături de credincioșii veniți în pelerinaj aici, între care nu puțini au fost urmași ai celor morți de tuberculoză în fostul spital-penitenciar din apropiere.
Acele vremuri mai bune veniseră deja pentru ”morții din clopotniță” (dar și pentru noi) în urmă cu doi ani, cînd am reușit să-i ”introducem” în circuitul legal, iar procurorii militari Gheorge Stanciu și Octavian Toma, care ”sapă” cu echipa noastră și aici (ca și la Periprava), a întocmit actele necesare pentru ca osemintele celor 18 morți, găsiți în total la Tîrgu Ocna să plece din clopotnița bisericii spre Institutul de Medicină Legală din Iași, în lungul drum al căutării propriului lor nume și final de destin.
Morții sînt mai puternici decît voința politică
Acum, teoretic, n-ar mai fi trebuit să săpăm, nici aici și nici altundeva – IICCMER, condus de către Alexandra Toader, obedienta fostă ”consilieră” de la Departamentul condus de Andrei Muraru, consilier prezidențial la Cotroceni, a sistat cu totul orice fel de investigații arheologice ale Insitutului, pentru căutarea victimelor comunismului. Dar, totuși săpăm: ca și în 2011. A ”renăscut” Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care îl coordonez și unde, alături de prietenii mei Gheorghe Petrov, Horațiu Groza, Paul Scrobotă și Gabriel Rustoiu ascultăm ”chemarea morților”, care e mai puternică decizei politice de a-i lăsa părăsiți, în morminte fără cruce. În curînd, ”lansarea oficială” a acestuia va fi anunțată public.
Că toate aceste acțiuni din 2013 și de la începutul anului 2020, care au culminat cu decizia de a sista acțiunile de investigații arheologice la IICCMER au o legătură, nu încape îndoială. Valeriu Gafencu, ”Sfîntul Închisorilor” a fost ”legionar” (ca și alții dintre ”bandiții”, pe care îi găsim împușcați în munți, sau deținuții îngropați prin cimitirele, cîte mai sînt, ale fostelor penitenciare și lagăre politice din țară) și găsirea osemintelor lor înseamnă, pentru cei de la Institutul ”Elie Wiesel” (și pentru consilerul Muraru, de doi ani cercetător la acest Institut), un ”omagiu nepermis”. Pentru mine însă, osemintele celor morți în închisori nu au culoare politică, și nici etnie. Ei sînt, pur și simplu, ceea ce regimul comunist îi și considera, pe toți laolaltă: ”dușmani ai poporului” și ”bandiți care nu merită decît glonțul”, sau deținuți politici, sfîrșiți în temniță și aruncați în morminte fără cruce.
Această a cincea campanie de săpături de la Tîrgu Ocna o putem derula în urma sprijinului financiar oferit de Fundația ”Doina Cornea” și de ”Asociația Ad Caritatis” din Bistrița, precum și unor persoane private, care au acoperit costurile cazării și ale deplasării noastre aici, precum și ale plății celor 2-3 muncitori zilieri care ne ajută. Ca de fiecare dată, avem și voluntari care ne-au venit în ajutor: Radu Alin, muzeograf la Tîrgu Ocna, studenții Toma Tătaru și Teodor Ungureanu de la Facultatea de Istorie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și un doctorand în istorie la aceeași universitate, Silvian–Emanuel Man, în trecut și colaborator al IICCMER.
De partea noastră este și Biserica. De fiecare dată la aceste investigații, deci și în acest an, am primit binecuvîntarea Înalt Preasfinției Sale Ioachim Băcăuanul, sprijinul protopopului de Onești, părintele Ioan Bârgăoanu și al tînărului părinte Adrian Turcu, noul paroh de la biserica ”Sfinții Împărați Constantin și Elena”, care a venit la această parohie în locul regretatului nostru prieten, părintele Mazilu. De un mare ajutor ne este sprijinul logistic, primit din partea Primăriei orașului Tîrgu Ocna, acum prin domnul primar Ștefan Șilochi. Oameni mai mulți, chiar dacă nu atît de puternici sînt (după cum am văzut pe parcursul celor 15 ani, de cînd ne ocupăm de căutarea ”poporului pierdut”, a celor uciși de Securitate sau morți în lagăre și temnițe) cei care înrîuresc de fapt desfășurarea lucrurilor, mai presus de voința puternicilor vremii, mai ales cînd se alătură lor, de acolo din cer, voia celor ce-și doresc întoarcerea acasă, printre ai lor, ca și o cruce la căpătîi.
În așteptarea crucii și a întoarcerii acasă
Am început, ca în anii trecuți, să săpăm atît într-un colț al fostei ”grădini de legume” a peniteciarului, unde, conform unei mărturii pe care o verificăm, ar fi fost înmormîntat Valeriu Gafencu, aparte de ceilalți deținuți (situație similară cu a lui Iuliu Maniu, la Sighet), variantă aleasă de temnicerii lor pentru ca locurile în care au fost îngropați cei doi martiri să nu devină locuri de pelerinaj. Dar n-au reușit să împiedice așa ceva, nici acolo, și nici aici – atît Cimitirul Săracilor de la Cearda, cît și cimitirul Bisericii ”ocnașilor”, cu hramul Sfinților Împărați de la Târgu Ocna au devenit, independent de voința securiștilor de a păstra secretul, asemenea locuri de pelerinaj.
O a doua secțiune, de circa șase metri pătrați am deschis-o în interiorul cimitirului, într-un perimetru în care am mai găsit și anul trecut osemintele unor deținuți politici, aruncați în gropi, fără coșciuge, dar totuși îmbrăcați cu ceea ce avuseseră pe ei la arestare: fiind bolnavi de tuberculoză în faze terminale, nici gardienii și nici deținuții de drept comun care i-au îngropat nu s-au atins de hainele lor, dar nici n-au ”stricat” pe ei zeghele de închisoare, care se aflau pe inventarele Direcției Generale a Lagărelor și Penitenciarelor.
Penitenciarul de la Tîrgu Ocna era supranumit în universul concentraționar comunist ”Bastilia sanitară”, fiind în anii ’50 temnița destinată ”politicilor” bolnavi de tuberculoză în stadii avansate. Aici, unii s-au vindecat, dar pentru cei 73 dintre ei care au murit a fost ultimul popas în calea lor care a dus la cer. Am, pornit în căutarea lor în urmă cu nouă ani, în septembrie 2011, după ce am fost căutat de doamna Valentina Elefteriu, sora lui Valeriu Gafencu, ”Sfîntul Închisorilor”, care ne-a rugat să pornim în căutarea osemintelor fratelui ei, pe care tocmai îl visase, chemînd-o să-l ”ducă acasă” – care e, în genere, dorința tuturor urmașilor celor morți care, din 2006 încoace, ni se adresează, rugîndu-ne să încercăm să le găsim bunici, părinți ori frați care au sfîrșit în temnițele comuniste, undeva, pe cuprinsul acestei țări așternută sub firele ierbii cu osemintele lor.
În așteptarea crucii și a rugăciunii la căpătîiul lor, acești morți nu țin cont de opreliști birocratice, ori de rațiuni politice. Ei vor să se întoarcă acasă, iar dorința lor e mai puternică decît toate acestea și ne dă și nouă puterea de a-i căuta și, de multe ori, de a-i găsi pe unii dintre ei, așa cum se va întîmpla și în acest an, la Tîrgu Ocna, ultimul popas al celor 73 de bolnavi din ”Bastilia sanitară” a României anilor ’50, în calea lor spre cer.
Episodul II:
Prețul demnității, la penitenciarul-spital Tîrgu Ocna: un elev deținut a preferat să moară, decît să devină turnător
Am ajuns aproape de final cu săpăturile de la Tîrgu Ocna, din cimitirul bisericii ”Sfinții Împărați”, în apropierea penitenciarului-spital în care au fost încarcerați, la începutul anilor ’50, deținuții politici bolnavi de tuberculoză, în fază terminală. Am găsit osemintele a patru dintre ei, îngropați fără coșciug, doi într-o groapă comună. În același timp, am descoperit și povestea dureroasă a suferinței lor,
Păcatele lui Augustin Șleam
În sursele documentare existente, adică în fișele matricole penitenciare, investigate de către cercetătorul Alin Mureșan (fost coleg de la IICCMER, care a plecat și el de la Institut, prin demisie, după instalarea ”noii direcții de cercetare”, care exclude tocmai ”investigarea crimelor comunismului”), au fost găsite inițial 54 de victime, deținuți morți în penitenciarul-spital de la Tîrgu Ocna. Ulterior numărul celor care au murit aici în perioada dintre anii 1950 si 1954, cînd penitenciarul a fost destinat ”deținuților politici” a fost completat de descoperirea unor noi nume de victime, crescînd la 73. Dar după cum am văzut eu însumi, consultînd în 2013 ”la prima vedere” registrele de stare civilă a Primăriei din Tîrgu Ocna, numărul este mult mai mare, ridicîndu-se la aproximativ 150, fapt explicabil prin starea precară de sănătate în care deținuții bolnavi de TBC ajungeau aici. Nu știm încă precis cîți din totalul celor morți au fost deținuți politici.
Principalul vinovat al numărului mare de morți de la Tîrgu Ocna nu este bacilul Koch, ci un om care a împiedicat tratarea deținuților, deși mulți dintre aceștia ar fi putut să fie salvați: ”ofițerul politic” al închisorii, locotenentul-major Augustin Șleam. Acesta a absolvit Școala de subofițeri de miliție în 1949, după care a urmat un ”curs intensiv” de pregătire pentru ”ofițerii politici”, o școală de cadre specială pentru activitatea de contraiformații în penitenciare, organizată la Direcția Penitenciarelor de colonelul Tudor Sepeanu, unul dintre autorii reeducărilor de la Piteși și Gherla. La sfîrșitul acestor cursuri, desfășurate între lunile februarie – mai 1950, cei mai ”promițători” dintre absolvenți (foști subofițeri milițieni) au fost trimiși la cele două penitenciare amintite, unde acțiunea de ”reeducare” a deținuților începuse deja și era nevoie de ”supravegherea” ei. Dar locotenentul-major Augustin Șleam nu s-a remarcat, după cum afirma Tudor Sepeanu, prin nimic și a fost trimis la Tîrgu Ocna, penitenciarul-spital care atunci se constituia, unde erau transferați deținuții politici bolnavi de TBC în forme avansate.
Rațiunea acestei mutări a ”tebeciștilor” într-un singur loc nu era una umanitară, ci ținea de siguranța cadrelor, care riscau să ia boala de la deținuți. Cei ajunși la Tîrgu Ocna odată cu tînărul ofițer politic l-au zugrăvit pe Șleam mai degrabă ca pe un personaj pitoresc și de o infatuare comică, dar și capababil să facă mult rău. ”După aspect, părea a fi muncitor”, dar încerca din răsputeri să-și ascundă condiția. Fostul deținut-doctor Aristide Lefa, care i-a creionat un succinct portret, povestea cum a venit Șleam într-o zi în penitenciar ”cu pinteni la cizme, carabiniere la centură și, bineînțeles, cu nelipsitele mănuși de piele”.
”Reeducarea” eșuată
Odată cu venirea lui Șleam, a deținuților-studenți și elevi bolnavi încarcerați la Pitești, Gherla și în alte peniteciare ori lagăre din țară, Tîrgu Ocna și-a stabilit destinația ca închisoare-spital a M.A.I.-ului, pentru sutele de bolnavi de plămîni, care contractaseră boala în temnițe, din cauza condiţiilor de exterminare şi a torturilor la care au fost supuși. ”Transferul” nu trebuia să se facă fără un profit ”informativ”. Mai întîi, coloneii Mihai Nedelcu și Iosif Nemeș i-au trimis în 30 mai 1950 la Tîrgu.Ocna pe ”studenții reeducați” Eugen Munteanu și Nutti Pătrăşcanu, ”locotenentul” lui Eugen Țurcanu, deși acesta din urmă nu era bolnav de TBC, din ordinul superior al subdirectorului Alexandru Nicolschi, ca să pună la punct ”sistemul” de ”reeducare” care dădea deja roade la Piteşti.
Augustin Şleam, printr-o eroare, n-a fost informat la timp de acest lucru, și aici avea să apară o ”defecțiune” care a făcut ca într-un final acțiunea să eșueze. Mai întîi, prin aceea că i s-au împotrivit de la bun început directorul penitenciarului Daneliuc și doctorița Margareta Danielescu-Pescaru, care, dedicată cu totul tinerilor deținuți bolnavi, încerca să facă tot ce-i stătea în putere să-i salveze. Ea l-a alertat pe director în legătură cu faptul că în camera 4, unde se afla și Valeriu Gafencu, grav bolnav, micul grup de studenți ”reeducați” trecuți prin Pitești au început să se manifeste violent față de ceilalți.
Strigătele celor bătuți i-au alertat pe gardieni care, la fel ca la începuturile ”reeducării” de la Pitești, nu știau ce să creadă. Directorul a intervenit însă ferm și ”s-a restabilit ordinea”, deși lui Augustin Şleam cei doi studenți ”reeducați” i-au adus la cunoștință misiunea cu care fuseseră trimiși aici, iar acesta la rîndul său l-a avertizat pe Daneliuc. Directorul s-a ținut însă tare. Conflicte au mai avut loc, dar de fiecare dată acesta a intervenit, mai mult, a avertizat-o chiar pe doctoriță să se ferească de Șleam, arătîndu-i deținuți care scriau note informative pentru ofițerul politic într-un birou și spunîndu-i că ”mai sînt și alții…”
Medicamentul salvator, în schimbul vinderii sufletului
Augustin Șleam își făcea, disciplinat și cinic, treaba de securist: deținuții puteau primi de acasă pachete, numai dacă deveneau informatori ai săi. Uneori, în aceste pachete se afla streptomicină, medicamentul miraculos care le putea salva viața, iar Șleam le spunea că, dacă vor să trăiască, trebuie să-și toarne camarazii din celulă. Unii au făcut-o, alții au preferat să moară…
Faptul că la Tîrgu Ocna trebuia să se instituie ”reeducarea” a devenit clar la sfîrșitul lunii iulie 1950, cînd au venit aici inspectorii Nemeş şi Tudor Sepeanu, coordonatori ai ”acțiunii”. Nutti Pătrășcanu li s-a plîns direct celor doi de reacția conducerii. Cei doi veniseră însoțiți de Aurel Brumă, ”un tovarăș de încredere, care ne-a ajutat mult”, care a fost numit imediat director în locul lui Daneliuc și au încercat să repună pe picioare ”reeducarea”. Dar doctorița Danielescu era, ca și noul director Brumă, de loc din Neamț și, curajoasă, i-a atras atenția acestuia ”ai grijă, să nu ne faci orașul de rîs!”. Fermecat cumva de ea, noul director s-a purtat și el omenește cu deținuții-bolnavi. Într-o zi, la sfîrșitul verii anului 1950, aceștia s-au trezit chiar cu struguri la masă. Dar continuau și tentativele de ”reeducare”, cărora li se opunea solidaritatea creștină a largii majorități. Pe 7 februarie, sublocotenentul Augustin Şleam a hotărăt reintroducerea izolării şi a ”demascărilor”, dar ”fără bătaie”. Însă dispoziția sa de a nu se recurge la violență nu a fost respectată de ”reeducați” și nu a respectat-o nici măcar el însuși, maltratîndu-i (asta se știe sigur) pe deţinuţii Alexandru Banu şi Ion Ianolide.
Apogeul violențelor s-a atins la 1 mai 1951, dar bolnavii, mobilizați de Valeriu Gafencu au găsit energia să le reziste, să riposteze, alertîndu-i prin strigăte care s-au auzit dincolo de zidurile închisorii, chiar pe locuitorii din Poieni, suburbia orașului unde se află temnița. S-a demarat o ”anchetă”, s-a renunțat la ideea ”reeducării” studenților și elevilor bolnavi, iar cei ”reeducați” au mai rămas în penitenciar doar ca informatori de celulă ai ofiţerului politic Șleam, (dar pe ei îi știa toată lumea) pînă în 1952, cînd în frunte cu Eugen Munteanu și Nutti Pătrășcanu au fost ridicați, duși la Jilava şi implicați în ”procesul reeducării”, alături de Eugen Ţurcanu, mulți dintre ei sfîrşindu-şi viața executați sau întemnițați.
Augustin Șleam a rămas să răspundă de destinele deținuților de aici. A continuat să şantajeze bolnavii cu medicamente, în schimbul delaţiunii, aceștia avînd noroc doar cu doctoriţa Danielescu, care a depus eforturi supraomenești pentru a-i salva pe unii dintre ei. Alții au murit, pentru că n-au vrut să-și vîndă sufletul și să devină informatori, în schimbul streptomicinei salvatoare, trimisă cu imense sacrificii de acasă. Așa s-au petrecut lucrurile, printre alții, cu studentul Goe Nițescu și cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc, victime ale lui Augustin Șleam, care-și doarme acum somnul de veci alături de ei. Poate că pe unul dintre cei din urmă l-am descoperit în acest an. Unul din cele patru schelete găsite și care aparțin cu certitudine unor foști deținuți (ei nefiind îngropați, după rînduială, în coșciuge), după analiza primară a medicului legist George Preda de la IML Bacău, care e alături de noi în ultimii trei ani la săpăturile de la Tîrgu Ocna, pare să aparțină unui tînăr care nu trecuse demult pragul adolescenței. Poate nu întîmplător, mîna lui a rămas, după moarte, înțepenită în dreptul inimii…
Episodul III:
Miracolele ”Sfîntului închisorilor”: în zilele noastre, Valeriu Gafencu i-a convertit pe foștii torționari de la Tîrgu Ocna
La Tîrgu Ocna, în strînsă legătură cu cimitirul unde au fost înmormîntați deținuții politici morți în spitalul penitenciar s-au petrecut în ultimele trei decenii întîmplări miraculoase, care au făcut ca, sub pecetea ”sfîntului închisorilor” Valeriu Gafencu, foștii torționari să-și găsească calea spre căință, să-și întoarcă fața către Dumnezeu și chiar să aleagă să-și doarmă somnul de veci alături de cei a căror moarte au provocat-o și a căror iertare au căutat-o, în anii din urmă ai vieții lor. Eu unul, nu mă îndoiesc că aici, la Biserica ”Sfinții Împărați” de la Poieni, unde au fost înmormîntați cel puțin 74 de îngeri, aceste miracole vor fi urmate de altele și mă simt împăcat că am fost acolo, printre ei, în aceste zile în care pelerinajul de la Iași, la Sfînta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, se face numai cu viză de flotant sau după buletinul de domiciliu al moaștelor.
Victime și torționari, alături după moarte
Cu ani în urmă, un post de televiziune a prezentat o situație inedită, neverosimilă pentru România, unde căința e rareori întîlnită: un fost gardian de la Penitenciarul Pitești, devenit călugăr, a cerut iertare uneia dintre fostele sale victime, pe atunci, în 1950, tînărul student deținut politic, Constantin Rodas. Asemenea întîlniri dintre un torționar al închisorilor comuniste și un condamnat politic, pentru ca primul să-și poată cere și dobîndi iertarea de la cel de-al doilea, nu s-au mai petrecut, după știința mea, în România – unde, de fapt, n-a avut loc vreodată o reconciliere între călăi și victime. Ultimii, foștii deținuți politici, cred în ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu, ”să nu ne răzbunați”. Dar n-au avut cui să acorde iertarea, pentru că nimeni nu le-a cerut-o. Sutele de mii de foști activiști de partid, securiști și informatori ai Securității nu s-au căit pentru crimele pe care le-au făptuit, inspirat sau la care au fost complici. Există însă și locuri în care se întîmplă minuni. Asemenea minuni am descoperit, odată cu morții găsiți aici, că s-au petrecut la Tîrgu Ocna, în cimitirul din strada Crizantemelor, unde sînt îngropați deținuții politici morți la spitalul-penitenciar, alături de foști torționari ai lor.
Împreună cu colegii mei arheologi Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Horațiu Groza de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, cu studenții voluntari de la ”Liga Studenților” Toma Tătaru, Teodor Ungureanu și doctorandul Silvian–Emanuel Man de la Facultatea de Istorie a Universității ”Al.I. Cuza” din Iași stau la o masă, în fruntea căreia se află ”mentorul” nostru Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici. În curtea bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din strada Crizantemelor de la Tîrgu Ocna ne-a întins o pomană pentru sufletele morților, ca în fiecare an, ”samarineanca” Dorina Hilohi, contabilă din oraș. A trecut o zi după ce atît eu, cît și domnul Bjoza le-am vorbit preoților din zonă în sfînta biserică din cartierul Poieni, de lîngă penitenciar, la invitația părintelui protopop Ioan Bîrgăoanu și a tînărului și vrednicului paroh Andrei Turcu, despre sfințenia suferinței în temnițele politice, despre vinovăție și răscumpărarea păcatelor. La sfîrșit, am primit, ca alinare, o icoană a Sfintei Parascheva, la care cu siguranță în acest an nu voi putea merge: am buletin de Brașov…
Și nu pot să nu mă gîndesc că, tocmai lîngă secțiunea deschisă în acest an, în care am găsit cele trei morminte, săpate cîndva la începutul anilor ’50 la repezeală, în care la adăpostul nopții au fost aruncate trupurile a patru tineri (doi în aceeași groapă), a ales să-și doarmă somnul de veci un fost gardian al lor. Adam Neculai, care a murit în 2013 în vîrstă de 86 de ani, a fost gardian la închisoarea din Tîrgu Ocna. Măcinat de remușcări, acesta nu numai că a devenit după pensionare un credincios nelipsit al bisericii din cartierul Poieni, chiar de lîngă penitenciar, unde bineînțeles că știa că se află mormintele foștilor deținuți pe care îi păzise, dar a și fost, pînă la finele primului deceniu de după 1989, paracliser al sfîntului lăcaș. Se spovedea adeseori, dar păcatele sale iertate, cîte vor fi fost, au coborît în mormînt sub pecetea tainei, odată cu el și cu duhovnicul său, părintele Cristian Mazilu, mort în luna feburarie a acestui an, cel care ne-a fost de un prețios ajutor în investigațiile noastre din anii trecuți. De la părinte știam numai că, pe locurile dispre gardul cimitirului care dă la stradă, unde am găsit în 2011 și 2013 cei mai mulți deținuți îngropați, apăreau în Sîmbăta Morților misterioase lumînări aprinse. Poate că așezate acolo tocmai de acest gardian-paracliser, care n-a vrut să-și lase păcatele neispășite.
Apoi, la nici douăzeci de metri de locurile în care au fost aruncați de-a valma în gropi săpate la repezeală, numai cu hainele de pe ei și fără coșciug, deținuții politici ”tebeciști” din închisoarea României comuniste, supranumită ”Bastilia sanitară”, se află un mormînt discret în care e îngropat un om care ne privește sever din fotografia de pe cruce, în uniformă militară, pe numele său Augustin Șleam. Cînd am văzut prima oară mormîntul, în 2011, m-am cutremurat: ce l-a îndemnat chiar pe ofițerul care răspunsese ”pe linie de securitate” de penitenciarul de la Tîrgu-Ocna, să aleagă să fie îngropat alături de cei care, neîndoielnic, au fost victimele sale? De la părintele Mazilu, care l-a îngropat în 1998, cît a trăit, n-am putut afla nimic și nici n-am insistat, știind că nu poate încălca taina spovedaniei lui Șleam, cel care, în ceasurile din urmă ale vieții, a ales nu numai să se căiască și să se convertească la rosturile credinței, dar să-și ia canonul greu de ispășire a unei părți din vină prin a dormi somnul de veci chiar alături de victimele sale.
Dar nu poate fi doar o întîmplare că Augustin Șleam, fostul ofițer politic al peniteciarului-spital Tîrgu Ocna e îngropat în cimitirul aceleiași biserici, în care mai bine de un deceniu și un gardian al aceleiași închisori a devenit paracliser. Taina și rostul acestor alegeri se află în trecut.
Penitenciarul, ca anticameră a Raiului
Părintele Constantin Voicescu, pe care l-am cunoscut la finele anilor ’90 la Memorialul de la Sighet și-a amintit acolo despre trecerea sa pe la peniteciarul-spital, supranumit ”Bastilia sanitară”, unde, deși domnea Augustin Șleam, deținuții se aflau în Împărăția lui Dumnezeu, sub aripa ”sfîntului închisorilor” Valeriu Gafencu: ”La Tîrgu Ocna am ajuns în primăvara anului 1950 vreo cinzeci de studenți și elevi tebeciști, niște arătări, niște schelete care abia își tîrau picioarele. Veneam din iadul de la Pitești, de care ne scăpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Apoi au venit de prin toată țara. Tratamentul era rudimentar. Ne prelungeau numai agonia. De streptomicină și alte remedii descoperite atunci și care ar fi salvat multe vieți n-am beneficiat”. Doctorița Margareta Danielescu se străduia să facă tot ce putea, ajutată de deținuții-medici Aristide Lefa și Gheorghe Penciuc: deși capacitatea maximă a ”secției de politici” era de 120 de deținuți, aceasta era de multe ori depășită și moartea era acolo o prezență cotidiană, mai ales în camera 4, unde erau cei mai grav bolnavi, alături de Valeriu Gafencu, îngrijit cu devotement de Ion Ianolide.
Părintele Voicescu își amintea: ”La poarta închisorii, lîngă un closet dezafectat era o năsălie cu o ladă-coșcig care primea unul sau două cadavre. Lada își deșerta morții dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, în gropi superficial săpate, fără cruci și fără semn, apoi se întorcea așteptînd pe alții. Ne aștepta pe noi… Un fost grefier de la Tîrgu Ocna ne-a relatat că pe timpul iernii, cînd pămîntul era înghețat, deținuții de drept comun care transportau cadavrele (și ele înghețate) le tăiau din picioare, ca să încapă într-o groapă mai mică…”
Și totuși în această atmosferă sinistră, care amintea mai degrabă de Purgatoriu ”s-a născut la închisoarea de la Tîrgu Ocna mai mult decît o comunitate: o adevărată familie duhovnicească. Acestei familii i-au dat viață Valeriu Gafencu, Ion Ianolide și alții ca ei, pe care temnița îi înghițise din tinerețe. La un moment dat, bisericuța-paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectată, crucea de pe turlă doborîtă, iar veșmintele preoțești și sfintele acoperămînte din altar au fost trimise în penitenciar, drept cîrpe de spălat pe jos. Cînd ne-am dat seama de blasfemie, am căutat sã le recuperăm și să le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut în căptușeala paltonului meu și am reușit, trecîndu-l cu bine prin toate perchezițiile, să-l scot afară. În penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. Textele erau copiate pe plăcuța de săpun – o adevărată tabula cerata și erau învățate pe dinafară. Tot așa au fost memorate rugăciuni, psalmi, acatiste, paraclise”. Atmosfera era ”plină de dragoste creștină”. Aici, Constantin Voicescu, odată cu patrafirul salvat, și-a întîlnit vocația de preot, ceea ce a și devenit după eliberare, prin mîna Proniei.
”Ajutînd pe medicii deținuți, o serie de tineri, tebeciști și ei, dar ceva mai în putere, cu o dăruire impresionantă, dar firească și discretă, au fost în același timp surori de ocrotire, femei de serviciu, spălătorese ale rufelor și cearșafurilor pline de puroi și murdărie, muncind ca pentru Hristos și ziua și noaptea, cînd făceau de gardă la patul bolnavilor mai grav, repartizați la parter și mai ales în camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din porțiile lor de marmeladă sau carne: le cedau celor mai bolnavi și mai slabi, ei mulțumindu-se cu obișnuitul arpacaș. Nu se făcea niciun fel de discriminare de rasă, de religie sau politică, în această situație samarineană. Referindu-se la atmosfera de iubire creștină din penitenciar, Richard Wurmbradt a mărturisit că la Tîrgu Ocna a întîlnit sfinți și că el ar dori să intre în împărăția Cerurilor pe aceeași poartă ca Valeriu Gafencu”; după cum se știe, ”Sfîntul închisorilor” i-a cedat lui Wurmbradt doza de streptomicină salvatoare, pe care o primise de acasă.
La închisoarea de aici deținuții au trăit, în acest spirit încărcat de pace, bunătate și jertfă, spunea părintele Voicescu, ”sfinte și adevărate bucurii”. După “eliberarea” din 1954, un tînăr, fost coleg de detenție, îi mărturisea nostalgic părintelui Voicescu: ”Mi-e așa de dor de Tîrgu Ocna! Îi era dor de pușcărie! Da, pentru că acolo a înțeles ce înseamnă libertatea în Hristos!” Alături de deținuți, poate că mulți dintre gardienii lor au avut prima apropiere de Dumnezeu, în ei sădindu-se sămînța care a rodit mai tîrziu.
Condamnați la uneltire, pentru vina de iubire
Atmosfera de trăire în Hristos de la penitenciar n-a putut scăpa ”vigilenței” lui Augustin Șleam, care și-a încărcat conștiința cu noi victime. În 1958, foști deținuți de la Tîrgu Ocna, ”mai bine de 30 de bolnavi, au fost vindecați prin grija guvernului și a ofițerului politic și au fost trimiși la închisoarea Caransebeș”, ca preludiu la o nouă condamnare, a scris după 1989 doctorul Gheorghe Penciuc, în amintirile sale. ”Aveam norocul să ne întîlnim din nou, în celebrul proces al tuberculoșilor de la Tîrgu Ocna, rearestați în 1958, cînd un lot de 26 de supraviețuitori a fost condamnat de către Tribunalul Militar al Municipiului București, conform art. 209 Cod Penal, la crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Eram acuzați că la Tîrgu Ocna, sub masca ajutorului pe care îl dădeam fraților noștri de suferință, în realitate ne pregăteam doctrinar și că, odată ieșiți de la închisoare, urma să răsturnăm guvernul și să vindem țara imperialiștilor anglo-americani. O asemenea utopie nici că se putea mai aberantă. Ancheta a ținut un an de zile, cu bătăi și cu un regim de teroare apocaliptic. Nu aveau dovezi împotriva noastră și trebuiau dobîndite din spusele noastre răstălmăcite. La proces, Ion Ianolide a fost adus pe targă, fiind grav bolnav și netransportabil”.
Pentru toți cei trecuți prin temnița de la Tîrgu Ocna, vii și morți, ea devenise un spațiu al iubirii de semeni, al întîlnirii cu Hristos și al convertirii. Ceea ce s-a întîmplat, mai tîrziu, spre apusul vieții, chiar și cu cei mai cruzi gardieni de aici. O transformare s-a petrecut și cu fostul șef al gardienilor de la Tîrgu Ocna, Ion Ababei. După cum mi-a mărturisit paracliserul de la vechea bisericuță din lemn ”Domneasca” din același cartier Poieni, aflată nu departe de peniteciar, Ababei (care a murit acum trei ani) a încercat după pensionare să se călugărească, dar pentru că fosta sa meserie nu-și găsea vreun corespondent la mînăstire, n-a reușit să trăiască o viață de obște. O vreme a stat pustnic, prin pădurile de pe lîngă Viișoara, cerîndu-i paracliserului cu împrumut cărți precum ”Sbornicul” și ”Patericul egiptean”. Întors acasă cînd bătrînețea l-a răzbit, pînă la moarte Ion Ababei a fost un creștin de o asemenea devoțiune, cum paracliserul spune că n-a mai întîlnit.
Legați însă, în viziunea lor, de un ”jurămînt mililtar”, foștii gardieni de la Tîrgu Ocna nu și-au mărturisit păcatele altcuiva decît preoților. Lîngă cimitirul unde i-am găsit și în acest an pe patru dintre martirii morți aici mai trăiește un alt fost gardian, Costache Enea, de 97 de ani. Încă lucid și în putere, el a acceptat să vorbeasă numai în fața procurorilor militari Gheorghe Stnaciu și Toma Octavian, care astfel au putut confirma observațiile noastre arheologice, și anume că deținuții politici morți la Tîrgu Ocna au fost îngropați fără coșciuge: ”erau vremuri grele și lemnul era scump”, ar fi spus acesta. Cînd îi va veni sorocul, și Enea va fi îngropat tot în cimitirul Bisericii ”Sfinții Împărați”. Aici e aripa ocrotitoare a ”sfîntului închisorilor” Valeriu Gafencu pe care Șleam, Adam, Ababei și Enea l-au avut sub pază și ei știu mai bine decît toți că el a făcut minuni, precum minunate sînt și versurile dictate nu cu mult înainte de a muri, despre iertarea care îi așteaptă răbdătoare, pe toți laolaltă, sfinți și păcătoși, la judecata din urmă: ”Și cerul deschis se-arată / Cu porțile în chipul crucii”.
