Așa se vede toamna de la fereastra casei doamnei Doina Cornea – Geanina Simion

Eu n-am cunoscut-o personal, dar, în ultimii ani, am făcut o pasiune pentru ea. Azi, în cadrul proiectului Case de Poveste, i-am făcut o vizită. 

N-are rost să vin acum cu patetisme, dar, stând așa, pe patul Doinei Cornea, și ascultându-i “exercițiile de învins frica”, mi-a venit să plâng.

Măreția nu are nicio legătură cu mărimea. Am simțit în Doina Cornea măreție. O pornire organică, naturală, de a fi doar așa cum este. Că nu putea susține “adevărul” doar cu vorbe, ci și cu fapte. Motiv pentru care a scris de mână peste 160 de copii ale unui manifest de solidaritate cu mișcările muncitorilor de la Brașov, din ’87. Că și-a exersat atitudinea și că a ținut frica sub control, semnalând orice și trimițând scrisori și făcând sesizări. Că nu putem sta așa, “ca bolovanii”. Că orice societate normală nu trebuie să tacă și să accepte umilința. 

Și, poate pentru că în viața mea parcă s-au întors acele vremuri, ascultând vocea măruntă măruntă a acestei femei și simțindu-i, totodată, măreția personalității, cum se lupta ea și cum credea că, dacă toți ar face aceste exerciții ca ea, societatea ar fi alta, mi-a venit să plâng.

Mai era și pianul ăla în fața mea, tăcea așa, necântat de multă vreme, mi-am dat seama ce necântați suntem și noi, sunt sigură că mulți simt ca mine, poate ar trebui să cântăm din nou. Să ne exprimăm cumva, organic, așa cum suntem. Nu altfel.