Doina Cornea și exodul tinerilor – Cornel Jurju

Prin credințele și faptele sale, Doina Cornea a reușit să îmbogățească timpul istoric românesc din secolul al XX-lea cu o biografie de excepție, originală și memorabilă. Deocamdată, poate cum este firesc, cunoașterea publică reține mai insistent latura spectaculară a vieții și acțiunilor civico-politice ale Doinei Cornea. Destui români își amintesc cu mândrie că, pe vremea când nației îi era pus călușul în gură, curajoasa profesoară din Cluj trimitea scrisori la Radio Europa Liberă în care regimul comunist și Nicolae Ceaușescu erau pur și simplu desființați. De-ai locului, clujenii, cu deosebire cei de o anumită vârstă, țin minte cum, la sfârșitul anilor ’80 pe când treceau pe Calea Turzii, vedeau dispozitivul mixt de miliție și securitate care transformase locuința Doinei Cornea  într-o adevărată închisoare.

Însă dincolo de partea aceasta mai vizibilă, biografia Doinei Cornea cuprinde o dimensiune complexă și revelatoare care se cere a fi cercetată, înțeleasă și restituită opiniei publice. Dacă ne vom apropia de reflecțiile Doinei Cornea, unele captivante prin coerență și profunzime, cred că am fi surprinși numaidecât de caracterul lor atât actual cât și vizionar. Bunăoară, vom sesiza capacitatea de a anticipa procese demografice și sociale de durată, folosindu-se de o importantă resursă personală de analiză, dar și  de o cunoaștere amănunțită și subtilă a realităților lumii comuniste românești.

Era pe la jumătatea anilor ’80. Puțini români puteau pleca din țară și nu mult mai mulți își imaginau că vreodată vor putea ajunge dincolo de Cortina de Fier. Scepticismul era normal pentru că puterea comunistă confunda granițele țării cu zidurile unei pușcării pe care se credea îndreptățită să le apere cu arma în mână (la propriu) împotriva propriilor cetățeni. Ei bine, în acea perioadă sumbră, Doina Cornea avea luciditatea să întrevadă o mare provocare pentru viitorul României: predispoziția tot mai multor români de „a-și lua lumea-n cap” și de a-și părăsi vatra. Cu siguranță, Doina Cornea și-a îndreptat atenția spre acest tsunami amenințător, pe care l-au amorsat deceniile comuniste, și sub impulsul unei întâmplări petrecute în familie. În 1976, fiica sa Ariadna, se ducea într-o excursie în Franța și, în mod neașteptat, hotăra să rămână în Occident.

Intuind corect, ceea ce între timp a căpătat aspectul unei catastrofe, Doina Cornea sfida marile obstacole în materie de comunicare și iniția un ambițios dialog cu tinerii vremii. Le vorbea, cu îngrijorare și uneori cu o tandrețe părintească, prin intermediul unui ciclu de scrisori pe care reușea să le trimită la Radio Europa Liberă, care le difuza în cursul anului 1985. Îi îndemna pe tineri să nu mai caute soluţia salvării personale prin emigrare, aceasta fiind un indiciu al alienării și al înstrăinării de sine. Spus cu alte cuvinte, abandonarea neamului era considerară un simptom de rău augur al dezorientării spirituale, al unei existenţe lipsite de sens. Le mai atrăgea atenția românilor că fericirea și mai cu seamă devenirea către stadiul fiinţei integre nu țin de o anume spațialitate geografică, eventual mai bine înzestrată cu posibilități economice, de confort și entertainment. Dimpotrivă, substanța existenței, sublinia Doina Cornea, este determinată de durata și calitatea timpului trăit, poziționat într-o relație de armonie cu o cultură și o spiritualitate de factură etnică: „Miracolul se înfăptuieşte deci în timp, şi nu într-un spaţiu geografic exterior nouă. Infimul nostru spaţiu bio-fizic, reprezentat prin trupul nostru, e mai legat de spaţiul nostru etnic – cu care este în comunicare, căci în el a prins fiinţă – decât de un spaţiu geografic străin”. (Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Editura Humanitas, București, 1991, p. 34) Pe de altă parte, Doina Cornea îi sfătuia pe tineri să nu rămână încremeniți într-o senzație cronică de neputință și de nemulțumire față de soarta neamului românesc din care se putea naște aproape inevitabil „capitularea”, plecarea. Tânărul român era chemat să rămână acasă, să-și dorească să se angajeze pe drumul unei adânci prefaceri moral-spirituale individuale care să determine apoi, printr-un efect cumulat, adevărata salvare, renaștere a neamului românesc. Doina Cornea avea această încredințare că transcederea românilor spre un nou stadiu al destinului național trebuia să fie consecinţa firească a renaşterilor spirituale individuale, în libertate, adevăr și credință.

Din nefericire, de vreo 30 de ani, avem posibilitatea să ne lămurim, și ne doare, cât adevăr conțineau temerile Doinei Cornea, enunțate atât de concludent și alarmant încă din anii ’80. Cum bine obsevăm, din 1990 și până astăzi, poporul român este atins, de fapt strivit, de o demonică zvârcolire emigraționistă care cu timpul a ajuns la manifestări și consecințe înspăimântătoare. Urmările acestei revărsări de populație spre toate zările, până acum de nestăvilit, sunt complicate și se resimt în cele mai variate domenii: demografie, economie, finanțe publice, sisteme de protecție socială etc. De o agresivitate necunoscută istoriei românești, valul emigraționist lasă în urma sa un peisaj dezolant: familii dezorganizate, copii pentru care mama și tata sunt doar „ființări virtuale”, case și localități întregi paraginite etc. Sigur, tinerii se aruncă în abisul străinătății din motive, aparent cel puțin, plauzibile: nu mai suportă atmosfera din țară inundată de necinste și hoție, dar și pentru a găsi o viață mai bună. Unii dintre ei chiar reușesc să-și împlinească visele, obținând niveluri deosebite de confort material. Însă marea parte a românilor emigranți poartă în suflete trauma/durerea dezrădăcinării din leagănul existențial originar pe care, între altele, îl alcătuiesc familia, obiceiurile, tradițiile, locurile natale sau națiunea. Între timp, înalții demnitari ai statului și politicienii, cel mai adesea figuri sinistre ale unui parcă reinventat fanariotism post-modernist, sunt lipsiți de reacții consistente, de fapt se complac în superficialitate, demagogie, impertinență. 

Ca națiune, ca țară îmi pare evident că trecem printr-o conjunctură istorică de-a dreptul apocaliptică în care, angoasele și reflecțiile Doinei Cornea de acum aproape 40 de ani privitoare la exodul românesc, ar trebui redescoperite și însușite inclusiv în politici educaționale și de comunicare. Cred că am experimentat destule eșecuri, am încasat suficiente corecturi, pentru a fi câtuși de puțin maturi, pentru a ne da seama că bucuria și sensul vieții depind mai puțin de a avea sau de substituirea disperată a spațiului geografic în care trăim. Dacă vrem să ne schimbăm soarta, va rămâne fundamentală încercarea  de a ne antrena într-o transformare de ordin mental la capătul căreia temelia existenței noastre să fie alcătuită din valori spirituale, morale și culturale. În aceeași măsură, se va dovedi importantă capacitatea de a pricepe rostul benefic al unor solidarități de tip traditional (familiale, comunitare, naționale) în măsură să tempereze egoismul distructiv care, de la o limită încolo, învrăjbește și canibalizează energiile societății. Abia apoi, după ce vom fi reușit această reașezare spirituală a ființei noastre individuale și naționale, vom putea aștepta cu îndreptățire realizările de ordin material de care suntem atât de obsedați, despre care vorbim atât de mult dar reușim să înfăptuim atât de puțin. Tot atunci, lucru de care era convinsă și Doina Cornea, fenomenul emigrației, atât de nociv pentru destinul neamului, va intra, în sfârșit, în etapa refluxului, energiile spiritului, în ansamblul lor, rămânând acasă pentru a duce mai departe reclădirea conștiințelor și a plaiurilor românești.