Doina Cornea, printre noi – Marius Oprea

În 1982, Doina Cornea, o femeie cu o statură măruntă, ajunsă la vîrsta cînd alte femei sînt mai degrabă preocupate de conservele pentru toamnă, de cea mai bună rețetă de zacuscă și de cum să faci față, cu onorabilitate, lipsurilor de tot felul din aprovizionarea casei, altfel spus, cum să ”te descurci” la o adică cu ale casei într-o lume tot mai săracă, dar care își dorea din toate puterile să salveze aparențele unei vieți bune, a lăsat deoparte toate aceste măști ale unui cotidian altfel cenușiu și a decis să spună lucrurilor pe nume: în România, epoca nu era ”de aur”, ci de mucava aurită, viața nu era minunată, ci apăsătoare. Nu lipseau doar cele mai elementare bunuri, dar și cele mai elementare drepturi. Trăiam într-o lume sufocată și sufocantă, în care numai aerul și apa mai erau libere. Așa că doamna Cornea a decis să descrie lumea adevărată în care noi românii trăiam pe atunci, în toate nuanțele ei de cenușiu. Și unde era să scrie despre toate acestea, dacă nu la radio „Europa Liberă”, ale cărei emisiuni în limba română erau singurul loc unde se spunea adevărul despre noul stalinism impus românilor de Nicolae Ceaușescu, prin aparatul de partid obedient și prin Securitatea atotsupraveghetoare? Începînd de atunci și pînă la căderea comunismului, Doina Cornea, asistent universitar la Facultatea de Filologie din Cluj a început să difuzeze textele și protestele sale, prin intermediul Europei libere”. 

Securitatea derula, începînd din 1980, o operațiune specială, numită ”Eterul”, de contracarare a celor ce încercau să facă din ”Europa liberă” tribuna nemulțumirii românilor, cît și a efectului publicării informațiilor despre adevărata stare de lucruri din țară. Așa că Doina Cornea a intrat imediat în vizorul poliției politice comuniste și represaliile nu au întîrziat să apară. În 1983 a fost destituită din universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi și amenințări. Dar nu s-a lăsat – pînă în 1989, avea să trimită și să-i fie difuzate pe calea ”undelor scurte” nu mai puțin de 31 de scrisori și proteste față de abuzurile regimului Ceaușescu. Practic, nu a existat problemă a noastră, a tututor, tăcuți sub dictatură, despre care Doina Cornea să nu fi vorbit aproape un deceniu, clar și răspicat. Era cu atît mai mult de admirat, cu cît niciodată nu spunea mai nimic despre situația extrem de grea în care s-a pus pe sine și pe ai săi, prin aceste proteste unice în felul lor. Toți românii îi admirau în secret curajul și generozitatea de a vorbi cu atîtea riscuri în numele semenilor, fiindu-le însă frică să-și manifeste public solidaritatea cu ea. A fost supusă unui filaj sever și domiciliului forțat, casa ei aflîndu-se sub o strictă și permanentă supraveghere, căile de acces către aceasta fiind cu atenție controlate. Cu toate acestea, după revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, Doina Cornea, împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a reușit să răspândească la Cluj 160 de manifeste de solidarizare cu muncitorii din Brașov. Își asumase riscurile acestui gest și știa foarte bine ce va urma. Ambii au fost arestați pentru cinci săptămâni, până la sfîrșitul lunii decembrie 1987 și a fost eliberată numai în urma protestelor internaționale. 

În 1989, în preajma aniversării a doi ani de la revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987, Doina Cornea a intrat și în greva foamei, tot pentru eliberarea muncitorilor brașoveni. Cu această ocazie, Europa Liberă transmitea: ”Asistăm în aceste zile ale săptămânii Braşov la o mobilizare excepţională a protestelor interne şi internaţionale împotriva dictaturii de la Bucureşti. Doina Cornea se află astăzi în a patra zi de greva foamei, la Cluj, solidarizându-se astfel cu demonstranţii de la Braşov de la 15 noiembrie 1987. Doina Cornea este omagiată ca adevărată reprezentantă a societăţii româneşti. Mii de români şi de românce din lumea liberă vor intra miercuri, 15 noiembrie, într-o grevă a foamei, pretutindeni în lume, solidarizându-se cu marea româncă de la Cluj”.  Doina Cornea a fost urmărită permanent de Securitate, până la 21 decembrie 1989. Aveau și motivul să o facă: pe atunci, în România societatea civilă purta un singur nume: Doina Cornea. Restul era tăcere, sau odă adusă Conducătorului iubit. 

Doina Cornea a avut o percepție clară asupra răului communist, tocmai pentru că ea a fost nu numai o femeie curajoasă, ci de o bunătate rară, un creștin adevărat, nu doar declarat. Ea a fost copilul din basmul lui Andersen, coborît în lumea noastră cenușie, despre care a spus răspicat că e cenușie și nu o ”epocă de aur”, iar despre Conducător a spus că nu e ”măreț” ci un mărunt dictator. Cei mai mulți se fereau de ea, ca de un om contagios, dar asta nu a făcut-o să-și piardă credința că oamenii sînt fundamental buni și că acest fond uman se va trezi și va înfrînge frica și sistemul bazat pe minciuna că face bine oamenilor, cînd de fapt îi supunea tuturor relelor imaginabile. Spera, fără să se îndoiască o clipă, că fondul bun din adevărata natură umană va înfrînge ”ura de clasă” și lașitatea. Și că românii nu vor mai avea mult pînă să se trezească și să ia o fărîmă din exemplul și curajul ei. Căci dragostea și solidaritatea omenească în numele iubirii semenilor, ne-a învățat pe tot parcursul actelor ei de dizidență doamna Cornea, este mult mai puternică și iese, pînă la capăt, biruitoare în fața urii.  

Cînd am primit vestea tulburătoare a morții ei, nu m-am putut împiedica să-mi imaginez ce se va întîmpla pe mai departe cu moștenirea ei de bunătate. Și ea a rămas cel puțin aceeași: în zilele noastre, fiul său Leontin, care îi are alături pe acei muncitori, salvați în 15 noiembrie 1987 de gestul de solidaritate al său și al mamei, poartă mai departe mesajul și moștenirea ei, prin crearea Fundației ”Doina Cornea”. În urmă cu doi ani, spuneam că doamna Doina Cornea a fost un exemplu de verticalitate, de putere, de tărie morală. A avut un curaj care ar putea părea nesăbuit, dacă stăm să ne gîndim că a rostit adevăruri extrem de dure pentru regimul comunist, într-o perioadă în care lumea se temea de orice tip de atitudine, în urma terorii dezlănţuite de Securitate în România. Originea curajului ei de a înfrunta chiar și acest rău instituționalizat și sistematizat venea din faptul că era foarte credincioasă, credea nespus în Dumnezeu, ca putere a binelui de a izbîndi. În credința ei se afla de fapt curajul cît al unei întregi armate a îngerilor.

Nu a așteptat niciodată vreo răsplată, pentru rolul ei în prăbușirea regimului Ceaușescu. Izolată din nou în casa ei de la Cluj, într-un adevărat complot al tăcerii, pentru că a criticat din nou și tot din răsputeri puterea neocomunistă instalată mincinos ”în numele Revoluției” în România, Doina Cornea trăia de fapt la fel ca înainte de 1989. Aproape singură. Odată pe an era onorată de invitațiile prietenilor ei, muncitorii pe care-i salvase prin protestul ferm din 15 noiembrie 1987 de soarta cruntă care li se pregătea. Și, de fapt, aproape săracă, contrar minciunilor scrise în presa puterii feseniste legate de ”vînzarea României” la care ar fi participat.

Am stat de vorbă cu ea la telefon, deîndată ce am ajuns consilier de stat în Guvernul Tăriceanu, invitînd-o să facă parte din colegiul de conducere al Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care mă pregăteam să-l creez. Mi-a mărturisit că are probleme cu o eventuală deplasare la București, care e costisitoare pentru ea; se apropie iarna, iar factura ei la gaz e uneori chiar mai mare decît pensia pe care o primește. Mărturisesc acum, cuvintele ei m-au lovit aproape ca o măciucă. Am rămas fără replică. Fără să-i fi spus nimic despre intențiile mele, m-am dus imediat la primul ministru și i-am reprodus discuția. Ca și mine, domnul Tăriceanu a rămas stupefiat; nici el nu-și imaginase așa ceva și mi-a spus că lucurile nu pot rămîne într-o asemenea stare. Astfel că, în regim de urgență, am pregătit un proiect de completare a ”Legii recunoștinței”, privind acordarea unor drepturi atît muncitorilor revoltați la 15 noiembrie, cît și celor care s-au solidarizat cu ei și au avut de suferit represaliile Securității (studenții brașoveni de la Facultatea de Silvicultură, Doina Cornea, Leontin Iuhas, muncitorul clujean Iulius Filip). Am mai făcut, tot cu acea ocazie, un proiect de lege pentru două persoane – văduva și fiica brașoveanului Liviu Babeș, autoincendiat pe o pîrtie din Poiana Brașov, în semn de protest față de dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Pentru că toți acești oameni discreți și curajoși fuseseră uitați de legiuitori, care în scopuri politicianiste, pentru a se autolegitima astfel, i-au băgat în seamă numai pe revoluționarii din decembrie 1989. Astfel că și acești adevărați opozanți ai comunismului, din păcate pe cît de curajoși pe atît de puțini care și-au asumat riscurile unor proteste în ultimii ani ai regimului, cînd acesta devenise pe cît de atotputernic și discreționar, pe atît de crud, au primit o simbolică răsplată pentru curajul lor. Iar ea s-a datorat, mărturisesc acum, tot Doinei Cornea, care le luase apărarea și în noiembrie 1987. Atunci i-a salvat probabil de la moarte, iar după 1989 i-a scos din situația de a deveni șomeri la limita de jos a sărăciei, după închiderea fabricii de autocamioane de la Brașov.     

După ce în urmă cu un deceniu Doina Cornea a suferit un accident cerebral şi nu a mai primit vizitatori, considerîndu-mă (ceea ce m-a onorat nespus) aproape parte din familie, mi-a permis să o mai vizitez, cînd am mai avut drum la Cluj. La ultimele întîlniri, am stat aproape o săptămînă, zi de zi, de vorbă. Pe 22 ianuarie 2013, am petrecut prima din cele șase zile, alături de ea și de fiul ei Leontin, ca într-o grădină a îngerilor, ascultînd-o povestind. Atunci, ca și în alte dăți, mi-a desluşit foarte multe din ”psihologia rezistenţei anticomuniste”. Am observat la doamna Cornea, spre deosebire de alți opozanți ai regimului comunist, foști deținuți politici, că această ”rezistență” a ei nu a fost niciodată una încrîncenată, ci mai degrabă încărcată cu o seninătate și o consecvenţă, de a spune întotdeauna un adevăr simplu, lesne controlabil, de a spune întotdeauna ce crezi şi fără teamă. Toate acestea la un loc au fost de-a dreptul dezarmante pentru securiști. Ea nu a încercat niciodată să-și nege sau să minimalizeze propriile afirmații în fața anchetatorilor Securității, ci să-i convingă pe aceștia că așa stau lucrurile. Și, în confruntarea cu ei, a cîștigat în cele din urmă întodeauna – pentru că ea susținea adevăruri simple, de bun simț și greu de contracarat. 

Bineînţeles că a avut şi temeri, de-a lungul opoziției ei față de dictatură, dar niciodată îndoieli. Cea mai mare temere a domniei sale – mi-a spus ea – a fost legată de acel moment al arestării, după solidarizarea cu muncitorii braşoveni, în 17 noiembrie 1987. Atunci, după ce a împărțit manifeste, cînd alături de ea a fost arestat şi fiul său, Leontin Iuhas, căruia i-a spus dintodeauna, ca în copilările, Tin Tin, i-a fost teamă pentru el. ”Aș minți dacă aș spune că n-am simţit și eu teama, dar mult mai teamă mi-era pentru Tin Tin, decît pentru mine”, mi-a mărturisit ea odată. Se simțea și responsabilă, căci știa foarte bine de ce este în stare Securitatea. Dar teama nu era, cum am spus, însoțită de îndoiala asupra sensului adevărat al gestului lor. Această certitudine era întărită de atitudinea fiului ei Leontin, care n-a avut nici el vreun moment de îndoială, cînd i s-a alăturat să împartă împreună manifestele de solidarizare cu muncitorii braşoveni, revoltaţi în 15 noiembrie și care erau crîncen bătuți, în beciurile Miliției și Securității. 

Cum am spus, curajul doamnei Cornea nu s-a sfîrșit odată cu comunismul, căci nici comunismul nu a fost îngropat, odată cu moartea lui oficială, în 22 decembrie 1989. Să ne aduceam aminte de momentele din decembrie 1989, cînd Doina Cornea a apărut la Televiziunea Română şi clipele în care, fără niciun fel de ezitare, l-a înfruntat pe Ion Iliescu şi puterea neo-comunistă instaurată atunci. Și să încercăm ca, în fiecare zi, măcar cîte puțin, să zăbovim asupra moştenirii pe care ne-o lasă: un patriotism curat, credința în Dumnezeu şi o grijă neţărmurită faţă de soarta poporului român, care a fost marea ei familie, cum spuneam acum doi ani, atunci cînd ea s-a ridicat la cer. Moștenirea ei se regăsește acum, întreagă, ca patrimoniu al Fundației Doina Cornea, gîndită și construită de fiul ei Leontin Iuhas. Prin Fundația care-i poartă numele, Doina Cornea este printre noi. De plecat, nu a plecat niciodată de fapt. Ea dezminte, așa cum a făcut-o cu comunismul, și iluzia morții.