Metafora realității vs. Realitatea metaforei – haideți s-o merităm pe Doina Cornea – Dorin Tudoran
Washington, 4 iulie 2020
Sosită la București imediat după instalarea primului guvern postceaușist, la întrebarea “Ce credeți că trebuie să facă noul guvern pentru a reuși, acum, când în România s-a instaurat libertatea?”, o redactoare a postului de radio Vocea Americii primea un răspuns scurt și cuprinzător din partea unuia din membrii proaspătului Executiv: “Doamnă dragă, tot ce trebuie să facem este să procedăm pe dos decât au făcut-o comuniștii.”
Reîntoarsă la Washington, colega mea m-a întrebat ce cred “despre metafora folosită de ministrul român”. I-am răspuns că, știind umorul fin cu care este înzestrat noul VIP, credeam că era vorba, mai degrabă, de o butadă decât de o metaforă. Îi împărtășeam colegei mele și temerea că mulți dintre colegii de Cabinet ai noului ministru – și nu doar ei – vor lua ad litteram declarația cupricina. Și unii au luat-o, sperând că dacă ești liber și faci totul pe dos ca înainte, succesul nu are cum să te ocolească. Ce nu i-a ocolit a fost insuccesul.
S-au pierdut mulți ani până a început să fie înțeles un lucru, altfel foarte simplu, acela că metafora realității vs. realitatea metaforei nu este un simplu joc de cuvinte, că între cele două elemente ale amuzantului, blândului antagonism există multiple canale subterane care pot funcționa, nu o data, pe principiul vaselor comunicante, aruncându-te, dacă nu ești suficient de atent, într-o lume a jocurilor de oglinzi. O lume amuzantă la un spectacol de bâlci sau într-un parc de distracții, dar una devastatoare într-o lume în care nu divertismentul primează, ci chiar viața reală, cea de zi cu zi, a oamenilor.
Printre lucrurile cele mai greu de administrat se numără și libertatea – un copil capricios, care poate scăpa de sub control cât ai zice pește. Cei mai mulți părinți și-au dorit din tot sufletul să aibă copii, dar câți dintre acești oameni s-au dovedit, cu adevărat, și bun părinți? Să-ți dorești ceva, e una. Să administrezi cum se cuvine acel ceva, este alta. Libertatea poate lua multe chipuri, poate fi multe lucruri. “Freedom’s just another word for nothin’ left to lose/Nothin’ ain’t worth nothin’ but it’s free”, spune o splendidă baladă. Totuși, e de preferat ca libertatea chiar să valoreze ceva. Și valoarea nu i-o poate da decât felul în care o folosești, calitatea celor pe care le investești în ea.
Entuziasmul primilor pași de după căderea comunismului în Europa de Est i-a făcut pe mulți să uite că Istoria nu merge, mai niciodată, în linie dreaptă. Zig-zag=urile ei pot fi numeroase, obositoare, nu de puține ori de-a dreptul deprimante. De la dictatură se trece rareori direct la democrație. Printre întruchipările tranziției se numără și cele pe care științele politice le-au numit dictablanda și democradura. Nu este suficient să ieși cât mai rapid din astfel de surogate toxice ale democrației. Este nevoie să ieși cu adevărat pregătit pentru mereu perfectibilul proiect care este democrația. Doar așa libertatea nu mai este “just another word for nothin’ left to lose”.
Dintre toate tipurile de democrație, democrația participativă pare unora aproape un pleonasm. Nu este. Nu aștepți ca întâi să primești ceva din partea societății și abia apoi contribui, participi. Este exact pe dos. Nu trebuie să fii “cineva”, să ai o înaltă poziție în ierarhia de stat pentru a juca un rol important. Louis D. Brendeis, fost judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, a definit acest lucru cum nu se poate mai limpede: “The most important political office is that of the private citizen”.
Acesta este primul număr al buletinului informativ De la opoziție la libertate, publicat de Fundația “Doina Cornea”. Îi urez să devină un vehicul al schimburilor de idei pe măsura idealurilor pe care le-a slujit Doina Cornea, care a înțeles că funcția cea mai înaltă și mai puternică în stat este aceea de cetățean. Mie unuia îmi doresc ca evoluția acestei publicații on line și influența pe care o va avea să mă facă a reveni asupra titlului celor scrise la disparițea nobilei luptătoare – “N-am meritat-o pe Doina Cornea”.
Vă invit s-o merităm pe Doina Cornea. Nu e niciodată prea târziu.
