Șansa unei întâlniri – Preot Teodor Lazăr

Cursul vieții noastre, capătă sens și profunzime în taina unor providențiale întâlniri. Valoarea acestor întâlniri e pe scala de la Dumnezeu la om, e sublimă întâlnirea cu Dumnezeu, deopotrivă întâlnirea cu Omul lui Dumnezeu. E tot mai evident faptul că a te naște în orice loc în zilele noastre nu exclude șansa marilor întâlniri.

Mai întâi a fost un Nume, cu un specific al neamului, venit spre mine, pe undele radioului, considerate oculte și sever bruiate, în acea perioadă, în copilăria mea. În pofida faptului că am avut șansa de a copilări într-un loc plin de văi, dealuri și păduri, mi-a fost dat să înţeleg, din bună vreme, că ambianța naturii în care trăiești nu-ți oferă adevăratul orizont al libertății, de aceea mi-am pus serioase întrebări, de ce nu am libertatea să ascult Vocea Americii sau Europa Liberă, oricând, oricum și oriunde iar aceste fructe oprite de dictatura vremii, au devenit tentante, si precum odinioară Nică al Humuleştilor, voiam și eu cireașa de pe undele radioului. Așa mi-era dat să aflu, că o doamnă dintr-un oraș mare al Transilvaniei, refuză scălâmbele ode mincinoase ale vremii și propune o DOINĂ, în notele nobile ale adevărului, curajului, libertății. Apoi Vocea le-a rostit cu o limpezime unică în corala distonantă a vremii. Nu-mi era dat să găsesc o voce de Ioan Botezătorul, un tunet; la urma urmei nici Ilie nu l-a găsit pe Dumnezeu nici in tunet, nici in furtună, ci în susurul blând. Vocea feminină, delicată și sensibilă a doamnei Doina, m-a făcut să înțeleg că rostirea marilor adevăruri, nu ține de impostanţă. Mai urma să văd si Chipul, televiziunea vremii, îmi arăta o firavă doamnă, expresia sinonimică a modestie, rostind aceleași adevăruri cu același curaj, de față cu marii dresori de hiene ai vremii. Şansa nu mi s-a oprit aici, venit în marele oraș, în cătarea împlinirii mele de slujitor, mi-a fost dat să văd curajul îngenunchiat doar acolo, unde poate fi îngenuncheat cu adevărat, și merită să fie, în Piața Libertății, din marele oraș, acolo, unde ne aveam Altarul, pentru opt ani de zile, în soare, în omăt, sau în ploaie , trupul firav al Doinei, purta acest cântec bun, orfeic și cristic, în epopeea întoarcerii la firescul vieții cu Dumnezeu, în Biserica pentru care a luptat. Eram încă crud, mult prea crud și nelămurit, nu înțelegeam, cum o așa figură nu este acompaniată de gărzi de corp, și nu i se cer autografe? Era evident că nu era o vedetă, gata de intrat în istorie, ci Dumnezeu a scris cu ea, o mare pagină de istorie. Mi-a fost dat să văd în prezența ei fizică, în actul profund al întâlnirii cu Cerul, o trăsătură esențială a sfințeniei: modestia. Încet, încet, Dumnezeu mă copleșea, urma să aflu că voi face limba franceză în primul an de Teologie cu marele profesor Niculiță, un titan al domeniului, creator de manuale de limbă franceză, nimeni altul ,decât cumnatul Doinei Cornea, având toate datele caracteriale ale distinsei doamne. Păstrez o amintire aparte, cu distinsul profesor , ii era foarte greu să creadă că sunt ardelean, fonetica si modul de frazare folosite de mine, spunea profesorul, nu țin de Ardeal, iar eu insistam să spun că nu am trăit mai mult de două zile înafara Ardealului. Explicaţia ține tot de radio, instituția care pentru mine a fost instituție pedagogică, și companie fonică salvatoare, fiind crescut doar de mama văduvă, plecată mai tot timpul la munca câmpului pentru a supraviețui, eram lăsat în grija radioului, de aceea limba maternă, o datorez nu doar mamei, ci și vocilor bine echipate filologic, ale vremii. Printre altele am avut și cinstea de a celebra prohodirea distinsului profesor, la cererea domniei sale.

Dumnezeu insista să mă copleșească dându-mi șansa de a privi din arca bisericii unite printr-o fereastră cum nu se poate mai limpede spre un văzduh de adâncă zidire. Dacă până aici multă lume a avut șansa intersectării numelui, vocii, chipului, de aici încolo, vorbim de un privilegiu aparte oferit mie, unui copil cu visele lui, venit de la țară, în marele oraş, A fi duhovnic, înseamnă să pătrunzi văzduhul în căutarea limpezirii celui care-ti încredințează cele mai mari taine ale sufletului său. Să privești în sufletul acestei doamne, care generațional vorbind putea sa-mi fie mamă sau chiar bunică, nu era doar o șansă ci și o aventură cu văzduhul (ce compus etimologic sublim, un etimon latin vedi acompaniat de etimonul slav duh adică, a vedea în duh) Cei douăzeci de ani de însoțire spirituală, au fost un dar ceresc supraadăugat slujirii mele preoțești, orice privire în taina văzduhului, Doinei Cornea, îmi dădea șansa unor limpeziri atât de necesare. Nu de puține ori, plecam din casa ei, cu sentimentul mângâietor, că am petrecut un răstimp, alături de un mare duhovnic, șansa ca în aceste întâlniri de taină, sufletească, patrafirul să stea atârnat de gâtul meu, survenea din faptul că eram de parte bărbătească, hirotonit și distribuit de Providență în acest rol.

La celebrarea înveșnicirii sale, în luna mai din 2018, am îndrăznit să cer Bisericii, pentru care a jertfit atât de mult, să-i fie recunoscută viața excepțională, trăită în Hristos, în termeni bisericești, statutul de fericită și ulterior sfântă. Nu am făcut-o de dragul unei aventuri omiletice, chiar dacă ar fi să contrariez, îmi susțin demersul prin șansa de a fi cunoscut carismele sufletești profunde pe care și le-a trăit din plin. Dintre multele argumente verificabile, altfel, aș nota aici, unul de caracter profund divin: puterea iertării. A fost o mare provocare după anii 2000 să-și descopere detractorii în lectura dosarelor, și să descopere slăbiciunea și lașitatea umană în oameni considerați apropiați și de încredere, dar toate acestea, nu au dus-o, nici o clipă, spre zona resentimentului, dimpotrivă, doar înțelegere compasiune și iertare înseninată. Dacă va ajunge sau nu, în calendar, rămâne de văzut, însă pentru mine va rămâne un reper moral de mare valoare. Insist totuși interogativ: avem nevoie de sfinți în zilele noastre? Dacă Dumnezeu ni-i trimite, la ce sunt buni, nu cred că Doina are nevoie de recunoașterea noastră, la urma urmei pentru ea, relevant este ce a găsit Dumnezeu în ea, dar cu siguranță, noi avem nevoie de Doina. Cine și-ar fi închipuit că la câteva zile după plecarea ei, ideologiile marxiste, revin în forță, drapate în hainele vremii. Nu-mi trebuie mai multe argumente, lucrurile sunt vădite, se dărâmă unele statui, timp în care, cea a lui Marx este repusă pe soclu. Nevoia de Doina Cornea e la fel de actuală, precum în vremea cortinei de fier, diferența acum este că s-a ridicat doar cortina dar ceața ideologică a invadat mai totul, ajungând până acolo, ca din medicină să se facă medi-cinism iar școala pornită din Naos să ajungă cu totul în haos. Rămânând interogativ: oare ce-ar spune dascălul Doina Cornea despre felul în care stă să înceapă noul an şcolar? Ce șansă mai avem de a disloca elita imorală instalată acum 70 de ani prin distrugerea elitei morale de atunci? În lupta tâmpă cu statuile, va fi prinsă și Doina, de partea bună, am zice. S-a propus amplasarea unei statui a Doinei Cornea, în marele oraș de sub Feleac, dar ce artist ar putea surprinde în formele materiei o Voce ca a ei?